Ce-i de făcut când nimic nu merge?

Sunt destui care au renunţat la serviciu şi la o leafă mică, dar sigură, ispitiţi de ideea îmbogăţirii dintr-o afacere. Hai să povestim puţin despre anii ’90, pe care câţi nu i-au şi uitat deja. Era entuziasm, nu glumă, cu o rată de cel puţin unul la patru, ca să devii patron. Mamă, ce îngrămădeală! Unii credeau că, odată ce au trecut de registrul comerţului, vor şi învârti banii cu lopata.

Aşa am putut vedea butic lângă butic, aproape la fiecare casă, şi chioşcuri cu program non-stop la tot pasul, toate vânzând aceleaşi mărfuri. Ce n-am văzut, cum era pe la alţii, chiar şi în socialism, la două-trei case câte o masă cu patru scaune, scoasă pe trotuar, alte două-patru existând în interior, adică mici localuri.

Dacă vedeam, cum banii se devalorizau cu mare viteză, le-aş fi luat la rând, de la un capăt al străzii la altul, pentru le încerca oferta. Acum îmi dau seama că românii nu prea au obiceiul să ia masa în oraş, să bată restaurantele, mari sau mici. Preferă să mânânce în bucătăria lor cu colţar, ce s-o mai găsi prin frigider, aceeaşi ciorbă reîncălzită, zile la rând.

Păi, dacă mergeau la restaurant, nu primeau acelaşi fel? În schimb, observ că nu-i nici un loc cu vad comercial fără covrigi. Toată lumea trece astăzi pe Corso cu ei în mână, pe bulevard, în pieţe. Covrigii se îngurgitează în staţii de aşteptare, în troleibuz şi în tramvai, la fel cum se vorbeşte la telefon. Unii chiar vorbesc în timp ce mănâncă ori invers. Fără îndoială, covrigii sunt preferaţii economiei de piaţă, împărţind podiumul cu seminţele de floarea-soarelui prăjite.

Astea însă s-au mutat tot mai mult prin staţiile de metrou şi pe străzile marilor oraşe occidentale şi se întorc acasă doar în vacanţă. La noi, locurile lor de consum maxim rămân parcurile şi… stadionul. Dacă ele sunt produsele gastronomice vedetă şi cu TVA redus, înseamnă că îţi poţi realiza visul cu ochii, dacă produci ori vinzi ceea ce cere clientul. Aşa, s-a ajuns la o concurenţă aproape orbească. Acolo unde era o covrigărie, imediat a apărut o alta şi, după un timp, una dintre ele a dat faliment.

Cu seminţele, lucrurile stau altfel. Pe astea le vinde oricine, de la băcăniile de cartier (câte mai sunt), la hypermarket-uri şi au şi bune recomandări în diete. Cumpăratul însă nu mai e ce-a fost altădată! Dacă aveam mintea de acum şi aş fi văzut ce fac cei cu bani, niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap să deschid o afacere şi, mai ales, una mică. Întâi, căutam clienţii, îi număram, mă purtam frumos cu ei, abia după aceea puneam totul în balanţă. Partea cea mai importantă acum ştiu că este clientul.

Cine nu-l are să lase antreprenoriatul pe seama cui poate să-l ducă şi să se apuce de orice altceva, chiar şi… de pierdut vremea. De exemplu, să-şi ia câmpii. Aşa se explică marea bătaie pe clienţi şi existenţa reclamelor, care de care mai mincinoase. Într-o ţară însă în care nimic nu mai merge, ce poţi face? Ce are nevoie clientul – este sfatul cel mai bun.

Ce faci dacă (acesta este mereu cuvântul-obstacol!) românii nu sunt consumatori decât de mall şi de hypermarket-uri? Ne aflăm în această situaţie. La aceasta contribuie şi statul, care „ajută” micile afaceri să-şi dea obştescul sfârşit.

Într-o zi, micii afacerişti vor fi atât de rari, de puţini şi de descurajaţi, încât no să-i vezi nici dacă umbli cu un opaiţ aprins în mână pe străzi ziua în amiaza mare. Cred că voi scoate, pur şi simplu, o masă la stradă, când se va arăta soarele mai generos, ca să privesc mai bine, cu o cafea în faţă, spectacolul acesta încremenit din jurul meu.

Pot face altceva mai bun? Până şi birtul din cartier a ajuns să aibă – ca trenul, pe care se afla doar un mecanic, un conductor şi un călător – doar un vânzător şi un consumator. Doamne, ce plictiseală!


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns