Un roman: ”Singurătatea ajunge la toți”, recent apărut la Editura Junimea din inima Moldovei, Iași. Un autor: scriitorul și jurnalistul timișorean Dumitru Oprișor, cu o semnătură consacrată de decenii în media scrisă din vestul țării, mai cu seamă în paginile acestui ziar. Un spațiu literar: satul Dobroteasa din valea Oltului montan, de pe străvechiul drum care leagă Oltenia de Ardeal.
Doar aceste date ar fi suficiente pentru ca cititorul să fie pregătit să savureze lectura acestei narațiuni nu ca pe un exercițiu local de memorialistică literară, cum se scriu (o fi bine? o fi rău?) din abundență în ultima generație, ci ca pe un demers de recompunere virtuală a unui topos natal de care autorul s-a detașat, dar pe care nu l-a părăsit afectiv niciodată. Precum astronauții ajunși pe Lună, pentru care imaginea Pământului s-a dovedit a fi cea mai tulburătoare dintre toate cele cu care imensitatea îi îmbia.
Desfășurându-și atâta vreme activitatea profesională în văzul lumii, autorul de față are deopotrivă norocul și ghinionul de a fi perceput în primul rând ca jurnalist – o percepție cu solid temei și din perspectivă culturală, întrucât nu se poate nega faptul că Dumitru Oprișor este poate cel mai important reprezentant al ultimei generații din existența reportajului literar.
Dar nu jurnalismul literar este cheia de lectură potrivită pentru romanul acesta cu titlu tulburător – ”Singurătatea ajunge la toți”, o, dacă vreți, traducere adaptată a versului vedic ”Pe poarta cerului poți trece doar de unul singur” -, ci existențialismul post-clasicist. Pledează pentru aceasta în primul rând faptul că personajul principal din istorisirea care ne este adusă în fața ochiului minții este comunitatea, adică mai mult decât suma indivizilor care o compun.
O ființă plurală, așadar, însă nu așa cum ai putea-o întâlni dacă te plimbi pe ulițele devenite între timp străzi ale satului de odinioară (adică din secvențele de microistorie relatate), ci una transfigurată prin sensurile existențiale pe care le-au acumulat indivizii ei, fiecare în parte și toți laolaltă, sensuri pe care Dumitru Oprișor le identifică cu precizie chirurgicală. Nici una dintre biografiile care compun această ființă comunitară nu este așezată întâmplător în întreg, ci doar pentru ca evocarea ei să fie suport al câmpului bioenergetic care face din comunitate un organism viu.
Așa se face că fiecare personaj are o istorie personală, că fiecare este conectat printr-o experiență personală cu unul sau mai mulți dintre ceilalți, că dialogurile dintre ele sunt mereu începute înainte ca personajele să înceapă să vorbească, nouă dezvăluindu-ni-se doar ceea ce poate sublima acțiunea și sensul ei, că geografia prin care se mișcă nu e un peisaj, ci un spațiu cu memorie, că fiecare individ este în același timp ființă umană și status-rol social (învățător, nevastă, birjar, fost boier, fost răsculat la 1907, fost ostaș pe frontul din Tatra), care-și intersectează în numeroase rânduri existențele, reconfigurându-și de fiecare dată și relațiile dintre ele, și rostul de a fi. Între aceste existențe interconectate atât de intim, binele și răul se negociază permanent, fără a fi relativizate, întrucât istoria, adică adevărul trăit, este asumat(ă) de toți.
Din când în când, destul de des totuși, aceste personaje pronunță sentințe, rostind fraze pretențioase, cu cuvinte bine alese: ”Afară e o liniște de putrezește pământul”, ”Eu, domnule, sunt blestemat” sau ”O femeie… nu are mulțumire mai mare decât să vadă că nu a fost uitată”, ca să ne oprim doar la trei exemple. Atunci se aude, mai bine decât oricând, vocea comunității, care este distinctă de cea a autorului – un rafinament, deloc singurul, al scriiturii romancierului nostru, care fac din lectura narațiunii sale o experiență memorabilă, aproape inițiatică.
