A câștigat, în anul 1981, Gheata de Aur și Balonul de Aur la Campionatul Mondial de Tineret, desfășurat în Australia. A fost, la propriu, urmașul lui Maradona, care fusese distins cu aceleași onoruri cu numai un an înainte. Însă, ce destine diferite… Diego s-a întors în Argentina lui natală pentru a-și conduce naționala spre gloria supremă, în timp ce Romică Gabor a revenit într-un fotbal cu multe obstacole și capcane, cu două echipe departamentale – Steaua și Dinamo -, hapsâne și fudule, dar și într-un fotbal cu două grupări create din mofturi și orgolii, Victoria și FC Scornicești. Și totuși, până în momentul în care s-a accidentat grav, a strâns 35 de selecții pentru naționala României, pentru care a marcat de două ori, iar pe plan intern a avut 411 meciuri în primul eșalon, unde a scuturat de 94 de ori plasele adverse.
– Ce mai faci, Romică Gabor?
– În general bine, deci nu pot să mă plâng. Sunt observator de joc în Liga I, inginer la o firmă din Hunedoara, dar și manager la formația Cetate Deva.
Așadar, mă descurc, cum s-ar zice.
CITEŞTE ŞI: Satul timişean care se trezește doar de sărbători
– Ai împlinit recent 57 de ani. Acum, la rece, privind retrospectiv, cum ți-ai caracteriza cariera de fotbalist?
– Nu sunt prea mulțumit de ceea ce am realizat, pentru că aș fi putut obține mult mai multe din fotbal.
Din păcate, la vârsta de 26 de ani, am suferit două accidentîri grave, care, practic, m-au tras pe dreapta din forbalul de înalt nivel. Până atunci, eram o prezență constantă în echipa națională, cu care am participat și la Campionatul European din 1984.
Așadar, regret faptul că nu am luat calea Bucureștiului.
CITEŞTE ŞI: Pârtie pentru săniuș în vestul ţării. Să vină zăpada!
Dacă aș fi mers la Steaua sau la Dinamo mi-ar fi fost mult mai bine din punct de vedere sportiv.
Erau două echipe ajutate de arbitri, dar și protejate de adversari. Deci, dacă aș fi fost acolo, la una dintre ele, aș fi evitat și accidentările suferite.
– Corvinul acelor ani a avut o echipă de vis, creată de un antrenor pur-sânge.
– Da, este adevărat, nea Mircea Lucescu a creat o echipă extraordinar de frumoasă și trăiesc și acum nostalgia acelor vremuri.
Eram profesioniști din toate punctele de vedere, iar jocul nostru era apreciat în întreaga țară.
CITEŞTE ŞI: Video cu momentul în care Diana se prăbușește pe scena Casei de Cultură din Sebiș. Dansatoarea a murit la spital
– Și totuși, Rednic, Andone, regretatul Mișa Klein sau Mateuț au făcut pasul spre Capitală…
– Ei au avut nevoie de Dinamo, dar eu am preferat să rămân la Hunedoara.
Nu a fost tocmai un patriotism local, dar tocmai mă căsătorisem și am considerat că nu am nimic de pierdut dacă rămân acasă. Deși ofertele venite de la Steaua, Dinamo și Universitatea Craiova au fost cât se poate de concrete.
– Părerea multora este că ai putut realiza mai multe și la echipa națională.
– Simt și eu acest lucru, dar la reprezentativă evoluam mai mult în atac, alături de Cămătaru, pentru că pe postul pe care mă simțeam cel mai bine evolua regretatul Ilie Balaci.
Am rămas însă cu amintiri de neuitat din tabăra tricoloră.
– Cartea ta de vizită ți-ar fi permis fără îndoială să pornești apăsat și într-o carieră de antrenor.
– Așa este, dar cele două operații de hernie de disc și-au spus din plin cuvântul, pentru că nu aș fi făcut față din punct de vedere fizic unei meserii atât de dinamice.
Am totuși în vitrină un titlu de campion, câștigat ca secund al lui Andone, cu CFR Cluj.
– Poli, Corvinul, UTA, Olimpia Satu Mare, FC Bihor, CSM Reșița, FC Baia Mare, Universitatea Cluj. Sunt nume care au scris o frumoasă istorie în fotbalul românesc, dar care ori au dispărut, ori se scaldă în mediocritate.
– Nu pot să înțeleg cum de orașe cu o așa tradiție și cu un așa potențial economic nu sunt în stare să susțină o echipă de fotbal.
Să luăm numai cazul vostru, al timișorenilor, care au trei echipe în eșalonul secund și nici una în elită.
Este mare păcat, dar eu încă trăiesc cu speranța că Timișoara va avea cât mai curând un stadion la standarde europene pe care să evolueze o echipă cu care să se mândrească.
