-Sunteţi una dintre persoanele publice cele mai longevive. Cum aţi ajuns în vâltoarea evenimentelor?
– Totul a început în 1 iunie 1990, ziua în care am intrat în PDAR şi… am început să vorbesc. Am stat în acest partid timp de opt ani şi pot spune că, din punct de vedere politic, a fost perioada care mi-a adus cele mai mari satisfacţii. Acolo s-a făcut politică fără stres, fără ranchiună, cu adevărat din plăcere. Atunci am învăţat politică, dar şi prostiile din politică. Ţin minte că la alegerile din 1996 am reuşit să câştigăm multe primării, am avut consilieri judeţeni, sute de consilieri locali, lucru ce mi-a atras însă şi invidia giganţilor politici ai vremurilor. Erau timpuri care nu se uită aşa uşor. Noi mergeam în campanii cu Daciile, chiar şi cu coşia, în timp ce coloşii politici venau cu Jeep-urile. A fost însă frumos şi nu o să uit niciodată acea zi din primăvara lui 1998, când Virgil Măgureanu a venit la Sala CFR şi ne-a anunţat că PDAR nu mai este şi am trecut, astfel, la PNR. A fost un moment foarte trist.
– Totuşi, după aceea aţi avut un salt politic, aţi fost chiar director al unei instituţii foarte importante…
– Aşa este, în perioada 2000-2005, am fost director al Direcţiei Agricole Timiş şi nu pot spune că nu am avut destule satisfacţii. Am rămas însă şi cu o mare învăţătură: când nu mai eşti pe val, în politică, eşti aruncat ca o măsea stricată. Eu, după ce nu am mai fost director, am ajuns la butic, la Ghiroda, brusc, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar şi acolo, alături de oameni simpli, de la ţară, m-am simţit mai fericit şi mai împlinit decât dacă aş fi făcut politică la cel mai înalt nivel.
– Dacă ar fi să dăm timpul înapoi, ce regretaţi?
– Nu regret nimic din ceea ce am făcut, dar regret multe lucruri pe care nu le-am făcut şi trebuia să le fac. Au fost momente şi perioade în care am trăit prea liniştit, când, de fapt, trebuia să o fac cu mai multă patimă. N-am crezut că trece viaţa aşa de repede şi îmbătrânesc. Ca regrete, în plan personal, au fost câteva momente care m-au marcat puternic. Primul a fost despărţirea prea devreme de părinţii mei, în 1988, când aveam foarte multă nevoie de ei. Regret, apoi, vânzarea casei părinteşti din Alioş, de care m-am despărţit din motive obiective. Un alt mare of al meu este că nu mi-am urmat până la capăt meseria de consilier juridic în probleme economice şi fiscale şi am intrat în vâltoarea politico-administrativă.
– Dar au fost şi multe bucurii…
– Aşa este. Cele mai mari bucurii au fost când mi s-a născut primul copil, când am făcut prima nuntă la copii şi când a venit pe lume primul nepot. Şi aici, am un mare regret, acela că nu am stat suficient de mult cu nepoţii, dar sper ca în curând să pot fi mai mult timp cu ei. În plan profesional, în cei 42 de ani de activitate, pot spune că cea mai frumoasă perioadă, chiar dacă au fost şi anumite tensiuni, a fost din iulie 1989 şi până în iunie 1990, când am lucrat la Cooperativa Dinamo. Eram şef de serviciu personal-juridic şi acolo am avut ocazia să cunosc cei mai diferiţi oameni, cu personalităţi complexe, care nu aveau pretenţii prea mari şi se bucurau enorm pentru cea mai mică reuşită. Ţin minte ce fericiţi erau în toamna lui 1989 când le-am acordat o treaptă de salarizare, deşi sumele erau foarte mici. Era, însă, atâta poftă de viaţă încât nu pot uita niciodată acele clipe frumoase.
