Fărăşeştiul este un sat, se apropie de cinci sute de veacuri, care a rupt, să îşi facă loc, din rădăcina Munţilor Poiana Ruscă.
Are patruzeci şi un pic de gospodării şi în jur de două sute de suflete. E străbătut de o singură uliţă care, după ce trece de ultima casă, nu se termină. Urcă în munte.
Să ajungi aici, din drumul principal care duce la Pietroasa, după ce treci de Mânăstirea Izvorul lui Miron, o apuci în dreapta, pe un drum îngust, de munte, asfaltat de un deceniu.
Şase kilometri, dintr-o curbă-n alta, urci numai prin pădure până dai în satul acesta prins ca într-o copcă. La intrare, pe partea stângă, este, încă, un grup de case din lemn, ce au trecut de un veac.
Când cobori, ieşit din ultimele curbe, în partea stângă, se întinde mai anevoios, din ce în ce mai largă, o vale. Este traversată de un fir de apă, niciodată nu seacă, vine de sus, din munte. Se varsă, nu departe, în Bega, şi ea abia desprinsă de izvor.
De câteva ori pe an, în zile precum acestea, de început de mai, libere, aici crezi că se iveşte un alt sat. Dar mult mai altfel, este o comunitate de proprietari de rulote.
Un sat, ziceam, că numărul rulotelor este aproape cât cel al caselor din Fărăşeşti. Şi, pentru că se cunosc, se caută, sunt împreună, au poveşti şi întâmplări comune, şi dacă vin atât de des înseamnă că se simt, cum e vorba, ca acasă.
Priviţi fotografia şi sigur o să-i înţelegeţi! Nu treceţi nici peste farmecul locului, că nu-l întâlniţi, privindu-l fie şi numai în imaginea aceasta, prea des!
