Scenografa Geta Medinschi: „Mi-am înşelat soţul de 145.000 de ori, cu toate piesele de teatru la care am lucrat”

Scenografa Geta Medinschi s-a născut la 23 noiembrie 1954, în Sânnicolau Mare, judeţul Timiş. A absolvit în 1976 Facultatea de Arte Plastice Timişoara şi, din 1995, este licențiată în Arte Vizuale.

Membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România, a deschis mai multe expoziţii personale în ţară şi străinătate: 1991 – Galeria Helios, Timişoara; 1992 – „Secvenţe”, Teatrul Naţional Timişoara; 1992 -Tirol, Austria; 1993 – Secţia de Artă a Bibliotecii Judeţene Timiş; 1995 – „Secvenţe 2”, Teatrul Naţional Timişoara; 1997- Galeria Dure, Timişoara; 2003 – Galeria Carola S Timişoara; expoziția „Amândoi”, la Casa Artelor din Timișoara, în 2015.

De asemenea, a participat cu lucrări la numeroase expoziţii de grup, atât în România, cât şi peste hotare: 1978 – Expoziţia „Art Grup ’76” Craina; 1987 – Expoziţia „Atelier 35” Helios, Timişoara; 1987- Salonul Anual de Artă Timişoara; 1988 – Expoziţia Tineretului, Baia Mare; 1988 – Anuala de Grafică „Dalles” Bucureşti; 1988 – Salonul Anual de Artă Timişoara; 1989 – Anuala de Grafică „Dalles” Bucureşti; 1989 – Salonul Anual de Artă Timişoara; 1990 – Salonul Anual de Artă Timişoara; 1991- Salonul „17 Decembrie 1989” Timişoara; 1991-2006 – Salonul Anual de Artă Timişoara; 1995, 1996, 1997, 1998, 1999, 2000-2016 – Expoziţie de grup „Pro Latina”; 1996 – Expoziţie de grup Galeria Helios, Timişoara; 1996 – Vertiskos-Grecia; 1996 – Enebak-Norvegia; 1996 – Lisabona-Portugalia; 1997- Oslo, Enebak, Sandvika, Bergen, Moirana, Stein-Kier, Namsis-Norvegia; 1997- Salonul Naţional de Artă-Reşiţa; 1998 – Copenhaga-Danemarca; 1998 – Tonsberg, Drobak, Oslo-Norvegia; 1998 – Viena-Austria; 1999 – Springfield-Missouri-SUA; 2002- Expoziţie de grup „Ipostaze ale imaginii între construcţie şi deconstrucţie” Galeria Helios, Timişoara; 2005 – Expoziţie de grup la CJT- Călacea; 2006 – Scena şi artele vizuale-Timişoara.

Este autoarea scenografiei a aproape o sută de spectacole, dintre care primul, în regia Mihaelei Lichiardopol, a fost  „Văzătorule, nu fi un melc” de Matei Vişniec şi a văzut luminile rampei pe scena Teatrului Naţional din Timişoara în 1996, aducându-i cea dintâi distincţie din bogata sa carieră, Premiul pentru scenografie la Festivalul Internaţional „Autor ’96”.

În 2004, a fost recompensată cu Premiul pentru scenografie al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi cu  Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria D – „Arta spectacolului”. În 2005  a primit titlul de Societar de onoare al Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara, iar în 2014, Premiul Pro Cultura Timisiensis, la categoria certitudini. În 2015, Primăria Municipiului Timişoara i-a decernat Diploma de Excelență pentru întreaga activitate.

Lucrări ce-i poartă semnătura se găsesc în colecţii de stat şi private din  Germania, Grecia, Elveţia, Norvegia, Italia, Iugoslavia, Austria, Portugalia, Ungaria, Belgia, Olanda, India, Franţa, SUA, Australia, Irlanda.

– Geta, am să încep cu o întrebare pe care o adresez întotdeauna oamenilor cu o vocaţie. Simplu: când anume ai ştiut exact că-ţi doreşti să devii artist plastic?
– Abia prin clasa a XI-a. Înainte visasem, pentru mult timp, să devin medic. Am şi astăzi momente când regret că n-am făcut-o. Declicul s-a produs când dirigintele meu de la Sânnicolau, profesorul Szocs, mi-a pus o întrebare: „Te-ai gândit vreodată că pacienţii mor?” Asta m-a făcut oarecum să-mi schimb planurile, dar la mijloc a fost şi întâmplarea. Oricum, toate caietele mele erau deja pline de desene.

Veneam dimineaţa la şcoală mai devreme şi desenam ce vedeam pe geam, citeam pe nerăsuflate, de-a valma, cărţi despre vieţile pictorilor, făceam reproduceri după operele marilor artişti şi scriam în jurnal. Îl aveam – îl am! – încă din clasa a V-a… Pe scurt, dirigintele l-a informat pe dascălul de desen c-aş avea talent, iar acesta i-a arătat mapa mea cu lucrări Deliei Dumitraşcu. A acceptat să mă pregătească fără să-mi ceară un leu şi am devenit epigonul ei. Mi-a fost tare greu să-i ies de sub aripă. Au urmat facultatea şi repartiţia în învăţământ.

– În învăţământ? Ai fost profesoară?
– Da, un an, într-o localitate din judeţul Bistriţa-Năsăud. Nu mi-a plăcut deloc, dar deloc. Cred că, dacă nu plecam de bunăvoie, mă dădeau ei afară. Pedagogia nu era de mine, aşa că am renunţat. La teatru m-am angajat mai întâi ca pictor executant. Făceam panouri, decoruri. Poate prin contrast, cum sunt mărunţică de statură, mă fascina să fac lucrări de dimensiuni mari. Tot în teatru, vreo doi ani, m-am ocupat de machiaj şi am adorat perioada aceea. Şi de peruci… Apoi ni s-a îmbolnăvit sufleurul şi, pentru că am dicţie bună, mi s-a propus să-l înlocuiesc.

Am făcut şi figuraţie în teatru, am jucat şi roluri secundare de copii, că m-a ajutat fizicul. Ca scenograf, m-am format în umbra Emiliei Jivanov, iar asta a fost, pentru mine, o mare şansă. Debutul în domeniu l-am trăit pe când Mihaela Lichiardopol monta „Văzătorule, nu fi un melc” de Matei Vişniec. Lucra cu o scenografă din Oradea, un artist remarcabil, însă colaborarea s-a încheiat din pricina unei neînţelegeri. M-a chemat atunci directorul, Ioan Ieremia, şi m-a informat că, premiera fiind deja anunţată, preiau eu scenografia. De realizarea decorului s-a ocupat arhitectul Lichiardopol, soţul Mihaelei, iar au am început prin a citi textul, a merge la lecturi şi la repetiţii.

Aşa fac până-n ziua de azi, de fiecare dată. Am intrat în Bruegel, în Bosch, am luat „Parabola orbilor” din pictură şi am creat costumele. Ţin minte c-am cumpărat tifoane, pe care le-am vopsit, şi vatelină. Norocul meu a fost că am cultură plastică, aşa că am gândit totul ca-n pictură, cu lumină de cuţit, contre-jour şi toate celelalte. Am fost teribil de emoţionată că mi-au dat Premiul pentru scenografie la Festivalul Internaţional „Autor ’96”.

– Un debut de bun augur…
– Nicidecum. Un blestem care te obligă să mergi mai departe. Iar eu am făcut-o, şi încă într-un ritm infernal de câte trei – patru spectacole pe stagiune. Nu mi-am mai aparţinut nici mie, nici alor mei. Am mai spus-o şi o repet, mi-am înşelat soţul de 145.000 de ori, cu toate piesele de teatru la care am lucrat. Fiică-mea, Andreea, a crescut la recuzită, în balcon, eu am îmbolnăvit-o de teatru. Teatrul e un drog. O fabrică de minciuni minunate, de care oamenii au nevoie. Doar că ei nu ştiu ce e dincolo de… dincoace, câtă trudă şi câtă zbatere ascunde orice spectacol nou, orice premieră. Ca privitor de teatru, îmi lipseşte inocenţa. Sunt un spectator scârbos, cu ochi pentru toate defectele…

– Cariera ta plastică nu se rezumă, însă, la scenografie…
– Nu sunt un pictor foarte bun, dar sunt un pictor. Nu mai am loc în generaţia tânără, dar am un loc. În faţa pânzei şi în paginile de jurnal sunt eu cea adevărată, sinceră pe de-a-ntregul. Practic o pictură depăşită, realistă, îmi fac poveşti ca-n cărţi. Am o lucrare numită „Nunta”: o rochie albă, ţărănească, un câmp de „nu-mă-uita”, un măr roşu. Şi da, îmi plac luminile.

– Te moşteneşte – vă moşteneşte, pe tine şi pe soţul tău, cunoscutul artist plastic Andrei Medinski – nepoţica voastră, Maia?
– Aşa s-ar zice. A început să deseneze la doi ani, acum are 12. Înclină spre grafică şi desenează mai mult decât pictează. Ea zice că se face arhitectă şi reface clădirile vechi din Timişoara, dar deocamdată vorbim despre vise de copil.

Citeşte şi: Andrei Medinski: „Meseriile artistice sunt profesii cu har”

– Ca scenograf, te regăsim la Teatrul Naţional, într-o sumă de spectacole bune care încă se joacă. Unde te putem întâlni ca pictor?
– Cel mai probabil, într-o expoziţie comună pe care plănuiesc s-o realizez împreună cu Andrei. E un proiect care cere timp, chibzuinţă, şi ochiul infailibil al Andreei. Ea ne este cel mai bun critic.


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns