Poveste de pe STRADA TA. O familie de ŞOCŢI

În vecinătatea bisericii catolice din centrul orașului e o arteră care poartă numele unui artist. Are un fel de unicitate, casele, în mare parte, sunt construite de ceva vreme, au dimensiuni de tot felul dar, privindu-le, se încheagă o imagine plăcută. Fac o fotografie. Tocmai când trece un ins care are convingerea că este tăticul vigilenților.

Dacă, să presupunem, cineva l-ar duce într-o sală de curs în care se ține ora de cumsecădenie, sigur l-ar fura somnul. În urma lui, la numai câțiva pași, vine o pereche, se țin de mână și pășesc căutându-și hulpav privirile. Se-nțelege motivul. Îi văd cum plutesc! E mai bine așa, că niciodată nu ai de unde să știi, nici bărbat, nici femeie, cât ține bucuria.

Când o fi poposit ultima oară în urbe omul al cărui nume stă scris la fiecare intersecție? Este bine să știți că s-a născut aici în ziua de 9 ianuarie 1931 și ursitoarea lui a fost darnică.

Ion Cojar se numește, a fost un regizor de teatru din prima linie, actor în câteva filme, profesor hărăzit, dar gloria – ea l-a înrămat în timp – i-a adus-o metoda sa, unică, prin care a revitalizat, scriu dicționarele, școala românească de actorie.

Gloria, dacă nu ați auzit aflați acum, se dobândește greu și se pierde într-o clipă. Nimeni nu știe pe unde umblă, deși destui o caută. Nu e bine să îți dai întâlnire cu ea că s-ar putea să ai mult de suferit. Dintr-un singur motiv: este de genul feminin și oricând te poate uita în colțul străzii.

Și timpul trece. Nici în după-amiaza asta nu se întâmplă altfel. Fumul de la câte un coș de casă arată anotimpul, la fel și copacii desfrunziți, ale căror siluete nude, dacă mai aceptați o metaforă, nu vă dăunează, par slujite de însingurare.

Strada mereu a fost știută a fi a șocților. Așa sunt numiți croații, așezați, cei mai mulți, în colțul ăsta de oraș. Ion Cojar este de-al lor și, în semn de neuitare, numele său e pus la vedere, în calea trecătorului. Șocții din Recaș, numărați bob cu bob, mai sunt șaptezeci.

Printre aceștia se află și doamna Mara Miheț. E a doua oară, în scurt timp, când ne întâlnim. Însoțită de aceeași gardă de corp, nepoata Alesia. Fâșneață, ca o zvârlugă, se duce direct la tava cu prăjituri și se arată încântată că au ciocolată.

”Cum îmi place mie” anunță și, dacă tot sunt de mâncat, mai înfulecă repede o bucată. Alesia, la ora asta, sigur trebuia să fie în altă parte. Dă semne dese de oboseală, nu mai vrea să vadă pe nimeni, se freacă la ochi și în propria apărare declară:” Mi-e somn!”

Doamna Mara ține mult la origine și îi este la îndemână să vorbească despre tot și toate care îl întruchipează pe croat. ”Eu păstrez cu sfințenie tradițiile, așa ne-am obișnuit. Nu trecem peste sărbători oricum, mama nici nu ar accepta, nici eu și nici ceilalți din familie.”

În casa Miheților – ce frumoasă întâmplare! – stau patru generații. Maria, mama doamnei Mara, ea cu bărbatul său, Vasile, fiica Ramona cu soțul Sebastian și mezina Alesia. Aș întreba-o pe doamna Mara cine ține cârma corabiei, dar ezit, până la urmă nici nu-i atât de important. În ce o privește, din cât o știu și o percep, nu pare lipsită de calități. O croată, când își îmbracă portul popular, trebuie să fie arătoasă.

Așa o descrie doamna Mara: ”Fata are cinci-șase poale albe și, deasupra, una de mătase și un șorț alb. Peste cămașă și laibăr, vine un batic în trei colțuri. Pe cap, nelipsita coroniță de flori.”

Alesia mai un pic și o acaparează definitiv toropeala, nu mai scoate nici un cuvânt. Uneori ridică privirea către bunică, stârnită de glas și gestică. Doamna Mara, pentru că îi cer, îmi dă amănunte despre anumite mâncăruri specifice și din una în alta alege să descrie, în detaliu, masa din Ajun dintr-o familie de șocți.

E atât de convingătoare că și văd bucatele rânduite: ”Noi, în Ajun de Crăciun, mâncăm de post. Fasole cu legume, pește, doar fiert, se pune vin, țuică, pe fiecare colț al mesei se așază câte o pâine mare, într-un bol e miere, nu lipsesc tăiței, sunt de casă, neapărat lați, trei mere, nasturi, și într-o cănuță avem grâu, porumb, bănuți și o lumânare. Din fiecare pâine se taie un colțișor, se înmoaie în toate felurile, dar nu le mănâncă nimeni, se lasă în cănuța cu grâu și porumb. Bucatele se sfințesc cu tămâie. Unul dintre cele trei mere se împarte la membrii familiei. Se servește cu miere, cui îi place consumă și usturoi cu miere. Copiii aduc trei spice, se aprind, din flacăra lor se aprinde și lumânarea. Asta se face tot mai rar, dar familia mea respectă, nu concepem altfel Ajunul”.

Spicele rămase, plus un mănunchi de paie, se pun sub masă și trei zile nu se mătură în cameră. Nici vasele nu se spală decât după miezul nopții și tot în miez de noapte se pleacă la biserică. După slujbă, stăpâniți de o frumoasă obișnuință, șocții privesc cerul și dacă li se arată senin se zice că va fi grâu puțin, când bolta este înnourată le înflorește speranța.

Despre domnul Vasile, cât este de ardelean, Mara spune că și-a însușit obiceiurile, poate mai mult decât unii dintre șocți, și dacă se comite, cumva, o abatere, nu o acceptă. Casa lor este la numărul 55. Tot aici au viețuit și bunicii doamnei Mara. Un loc cu statornicie și vigoare, stăpânit acum de patru generații.

Doamna Maria – mamă, soacră, bunică și străbunică – este rădăcina lor de șocți, doamna Mara cu bărbatul ei, Vasile, stâlpi și liant, și fiica lor, interpreta de folclor Ramona Miheț. Ea acum este în rândul al treilea al existenței feminine din casă, dar știe, nu poate fi altfel, că împreună cu soțul, Sebastian, profesor de muzică și interpret la inconfundabilul instrument care este trompeta, vor duce, prin timp, ca niște șocți ce sunt, rânduiala.

Alesia rămâne partea nelipsită din poveste și toată bucuria familiei. Ziua a trecut bine dincolo de prima jumătate și ea trebuia, deja, să doarmă. E un pic cam morocănoasă. Somn ușor, Alesia! Să visezi un fluture frumos colorat – doar îngeresele se bucură de acest favor – care să îți vegheze odihna…


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Un raspuns la “Poveste de pe STRADA TA. O familie de ŞOCŢI

Lasă un răspuns