O păpușă vie…

Se însoțesc în atâta taină încât nu vede pe nimeni din jur. Vacarmul nu o atinge, are un discurs al ei, singur nu poate fi altceva, atunci de ce apropie sau îndepărtează jucăria cu atâta bucurie? Mișcările reprezintă când o căutare, când o chemare.

Păpușa vie stă în brațele bunicii, Mana se numește, stă atât de împăcată de crezi că se află în cel mai potrivit loc de pe pământ.

Femeia o ține înfășurată între brațe și cu simțul ei matern o lasă să se miște după cum cere cealaltă păpușă, de pluș. Suntem într-o sală mare, fără nici un loc liber, din boxe răsună cuceritor și solemn marșuri militare.

Păpușa vie nu e interesată decât de propria poveste, închegată din joaca ei. În sala asta, din clipă în clipă, începe o sărbătoare irepetabilă: șapte decenii de la terminarea ultimul război mondial.

Păpușa vie, venită cu bunica, are un străbunic care a luptat pe front. Sigur într-o zi va afla povestea întreagă. Și poate își va aminti, fie și numai dintr-o fotografie, că în această zi, la sala de sport din Recaș, au fost și ultimii doi veterani din oraș. Încă o dovadă că sunt și povești adevărate.

Păpușa vie, dintr-odată, se dovedește atrasă de apartul de fotografiat. Dar nu slăbește din mână jucăria de pluș. – Cum te cheamă? – Alesia. – Câți ani ai? – Patru. – Ești cuminte? – Da. – Sigur? – Sunt cuminte.

Îi iau degetul mic de la mânuța dreaptă, stă neclintită, neștiind ce poate urma. Îi țin degețelul de la mijloc, îi prind vârful și-l ridic, lent, în sus și-n jos, sub privirea ei nedumerită. ”Uite, și-i arăt, al meu nu se mișcă așa…”

Fără să mă scape din uitătura scânteietoare, după ce îi las mânuța, face același gest și îmi arată că și al ei este la fel. Intrase și-n acest joc, cu aceeași voioșie.

Pun aparatul la ochi, păpușa vie observă și stă fără trac, că are și instinct, și delicatețe, cât e de mică.

Alesia a fost martoră, cu toată inocența, la o sărbătoare irepetabilă. Într-un loc, așa trebuie știut, unde toamnă de toamnă, precum aceasta, se adună zeii. Sus, în Dealul Viilor, însă numai în nopți cu lună plină, când de lume nu se prinde deochiul, tristețea, dar mai ales uitarea…


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns