Născut în data de 4 octombrie 1967, la Marghita, județul Bihor, Lucian Ghiulai și-a început cariera de jucător de handbal la CSM Reșița, evoluând, apoi, la HC Minaur Baia Mare și, timp de un deceniu, între anii 1993 și 2003, la Poli Timișoara.
A antrenat Unirea Sânnicolau Mare, Universitatea Timișoara (fete), Poli Timișoara, HCM Știința Baia Mare, Știința București, CSM București, Unirea Slobozia.
În prezent, ocupă funcția de director sportiv la SCM Timișoara, urmând ca, din 10 iulie, să preia banca tehnică a echipei.
– Bine ai revenit la Timișoara. Cum ai regăsit-o, nu neapărat din punct de vedere sportiv?
– Timișoara este un oraș frumos, l-am găsit mai curat, mai aranjat, e chiar un oraș european. Se pare că lucrurile merg din ce în ce mai bine în Capitala Banatului.
– Ai jucat zece ani sub culorile alb-violete ale lui Poli. Cu ce emoții ai reintrat în Sala „Constantin Jude”?
– Întotdeauna când e vorba de Timișoara, îmi dă fiori când mă gândesc ce lucruri frumoase am trăit aici. Îmi amintesc meciurile ce le aveam cu Steaua, Dinamo și HC Minaur Baia Mare. Noi aveam un target, la Timișoara nu ne învinge nici una dintre aceste echipe! Steaua, Dinamo și HC Minaur Baia Mare nu aveau voie să câștige la Timișoara! În acea vreme, mai veneau și spectatori la sală.
– Din păcate, spectatorii lipsesc în ultimii ani…
– Așa e, avem o sală relativ goală la meciurile pe care le susține echipa de handbal masculin. Dar echipa de acum s-a clasat, în campionatul trecut, pe poziția a treia în Liga Națională, și mă așteptam ca, în acest an competițional, sala să fie arhiplină la fiecare joc, ceea ce nu se întâmplă. Sunt aceeași spectatori fideli handbalului care vin de ani buni la sală.
– A pierdut handbalul din acest punct de vedere în fața altor sporturi, ca baschetul și rugby-ul?
– În general, spectatorii sunt puțini la toate jocurile. Dar eu mă aștept ca, în viitor, locuitorii Timișoarei să vină aproape de sport în general. E foarte important, pentru că spectatorii, prin prezența lor, te poartă pe aripi spre un joc mai bun.
– Cum a fost despărțirea de viața de jucător?
– A fost o perioadă relativ grea. Imediat după ce m-am lăsat de handbal am antrenat la Sânnicolau Mare, cu Lucian Vasilache. Nu m-am putut despărți brusc de fenomen. Îmi doream să mai joc cinci-șase ani, dar vârsta și-a spus cuvântul și a trebuit să las loc tinerilor jucători.
– În viața de zi cu zi ești un om calm, dar pe teren erai „tigru”…
– Eu am fost portar, și în timpul meciului, ca portar, ești tu cu atacantul. Trebuie să ai mult curaj să-l determini pe atacant să greșească, tot timpul ești concentrat. Acum, antrenor fiind, încerc să insuflu această „nebunie”, dorință de victorie pe care am avut-o când eram jucător.
– Care au fost antrenorii tăi preferați?
– Nu aș vrea să uit pe cineva. L-aș menționa, în primul rând, pe profesorul Constantin Lache, cel care mi-a deschis ochii spre antrenorat. Dar nu aș vrea să îi uit pe Constantin Jude, Lascăr Pană, Cornel Jude, Vlad Caba, Adrian Ștot. De la fiecare am luat câte ceva.
– Ai fost unul dintre jucătorii preferați de nea Costică Jude…
– Da, știa că sunt un jucător pe care se poate baza.
– Ai avut colegi unu’ și unu’. Vă mai întâlniți?
– Da, dar nu așa de des cât poate ne-am dori. Îmi asum și vina că nu am ținut legătura cu ei.
– Mai sunt copiii îndrumați spre sport?
– Din păcate, nu. Acum IT-ul, joaca pe calculator a luat locul mișcării în aer liber or în sălile de sport. E mai ușor să fii campion virtual decât pe teren. Cred și că programa de școală e încărcată, copiii nu au mult timp liber la dispoziție, și atunci refulează în calculator.
– Dar un copil care vrea să facă sport, de ce ar alege handbalul?
– Cred că în Timișoara, unde există un club tânăr și puternic ca SCM, e timpul să facem ceva pentru Timișoara. Ne trebuie o campanie puternică, prin care să determinăm copiii să vină și să rămână la handbal.
