Rar a fost când, ajuns pe strada Bega din Ghiroda, să nu întreb de el. Așa am aflat, într-o zi, că Iosif Serpic a trecut definitiv marea.
Și după aceea, să nu-l las pradă uitării, am mai întrebat de el. Avea nouăzeci și trei, sigur și din asta se înțelepțise.
După ce nu a mai fost, într-o altă zi, am întrebat o femeie, din vecini, ce știe despre el. Nu-l cunoscuse, era abia venită în strada Bega, adusă de unul dintre copii.
Și pe ea o învinsese timpul și trebuia să fie ocrotită.
Iosif Serpic, la vremea lui, fusese știut în Ghiroda ca nimeni altul. Era un tâmplar priceput, proverbial de meticulos.
Nu o dată, cu delicatețea sa, pentru cei care n-au timp să calce, nici măcar de curioși, de două ori într-o urmă, a devenit plicticos.
Așa a fost să fie, să ne întâlnim și el, că era demult nevorbit, să-mi povestească viața lui.
Era într-o dimineață care anunța o zi toridă și el, un munte de om, vârstnic cum se afla, a intrat molcom, cum îi era și firea, în poveste.
Fiecare întâmplare a vieții are o miză. Și fiecare poveste arată că pentru această miză trebuie să achiți un preț și e bine să se știe – indiferent că este de bine sau de rău povestea – omul achită același preț.
Adică suferă-n egală măsură și-n bucurie.
Iosf Serpic depășise miza asta, devenise, pentru cât timp îi mai rămăsese, propriul personaj.
De pe banca lungă, din lemn, cât era ziua de lungă, cum nu avea cu cine vorbi, relua, după cumn îl purta starea, câte o întâmplare. La care adăuga mereu un amănunt de care, prin ani, se detașase.
Iar am ajuns, de curând, în strada Bega, și am vrut să văd dacă își mai amintește cineva de fostul veteran de război, ultimul care a trăit în Ghiroda.
A fost cu noroc. O femeie ieșită la poartă, are o casă frumoasă, a făcut-o cu patrru decenii și jumătate în urmă, cu soțul, un bistrițean harnic și dăruit.
Doar aude numele lui Iosif Serpic și îi este de-ajuns ”O, da, cum să nu-l știu, priviți etajul de la casă, ferestrele, ușile, tot ce-i înăuntru din lemne este realizat de mâna lui.
Ce om! Știți cum am aflat că a murit? Am trecut pe la el pe la poartă, întâmplător, că nu se răspândise vestea că s-a prăpădit, și am văzut pe trotuar o dâră de ceară, cum picase de la lumânările arse…”
Și pentru că așa simte, vorbind tot despre casă, că a fost făcută cu multă trudă, spune că bucuria ei, de-o vreme, nu mai este întreagă.
I-a murit soțul. Bărbatul era de undeva de pe lângă Năsăud și femeia mai povestește cu câtă bucurie străbătea acest drum, către locurile de care, prin iubire, se legase strașnic.
Și, să arate încă o dată că totul are un început și-un sfârșit, cu starea pe care numai ea și-o știa, într-o iremediabilă tristețe, a mărturisit:
-Eu, domnule, de când nu mai este soțul, am pierdut acest drum!
Femeia se numește Aurelia Bucnar!
