Dragan Petricevici: „România mi-a oferit o șansă, iar eu nu am dezamăgit-o, mereu am încercat să dau înapoi cât am putut de mult”

Interviu cu Dragan Petricevici, antrenorul-manager al echipei SCM Timișoara, la împlinirea a 25 de ani de la primul contact al acestuia cu baschetul românesc

Prima lună a anului este una cu o încărcătură specială pentru Dragan Petricevici.

Pe lângă faptul că pe 31 ianuarie își aniversează ziua de naștere, antrenorul-manager al echipei de baschet masculin SCM Timișoara tocmai a bifat o bornă importantă.

În 4 ianuarie 1996, acesta a acceptat oferta de a pregăti o formație din România.

Așadar, 25 de ani scurși de la primul său contact cu baschetul din țara noastră, al cărei cetățean a devenit ulterior.

Cel de numele căruia se leagă singurele trofee ale baschetului timișorean la nivel de seniori – Cupa României în anii 2010 și 2015 – a obținut de-a lungul timpului zece trofee pentru echipele pe care le-a antrenat.

A cucerit titlul în Liga Națională de patru ori, a câștigat o dată Cupa Campionilor Africii, mai are în palmares campionatul Tunisiei, trei Cupe ale României și o Cupă a Tunisiei.

În plus, a încheiat de trei ori ca antrenor pe locul al doilea în Liga Națională, a disputat alte trei finale în Cupa României și una în CEWL, are trei bronzuri în campionatul României și unul în CEWL.

În total, 20 de clasări pe podium în competițiile menționate.

În afara României, Dragan Petricevici a mai pregătit echipe din Serbia, Bahrain, Georgia, Egipt și Tunisia.

 

– Care sunt cele mai frumoase amintiri din această perioadă de 25 de ani scursă de la sosirea dumneavoastră în baschetul românesc?

– În viața unui antrenor, totul se leagă de rezultate, dar înainte să fiu antrenor sunt om, așa că amintirile mele cele mai frumoase sunt momentele petrecute cu familia și cu prietenii. Soția mea este româncă, am patru fini, pe Ciprian, Alina, Vian și Ștefan, două familii de nași în România, sunt „moș” la încă trei copii, Alexandru, Sebastian și Maria. Amintirile cele mai frumoase sunt cele legate de nunți, botezuri, sărbători și timpul petrecut cu acești oameni minunați. Puțini știu că eu am fost botezat pentru prima dată la 33 de ani. S-a întâmplat la Constanța, înainte de plecarea în Bahrain, iar nașii mei de botez sunt fostul baschetbalist Laurențiu Coconea și soția sa, Violeta. Aceste amintiri sunt mai importante decât orice trofeu obținut, deși au fost și ele destule în cariera mea de până acum. Totodată, dobândirea cetățeniei române și ziua în care am depus jurământul reprezintă pentru mine o amintire specială și emoționantă.

– Cine v-a făcut prima propunere de a antrena în România și cum aţi primit-o? Aţi acceptat-o din start sau ați stat ceva mai mult timp să vă gândiți dacă este bine să îi dați curs?

– Propunerea de a veni în România am primit-o de la Luka Valerijan, cunoscutul antrenor de volei, care la vremea aceea o antrena pe U-SM Invest Cluj-Napoca. Cum și echipa de baschet masculin avea același sponsor, Luka a venit cu ideea aducerii unui antrenor străin și m-a propus pe mine. Aveam atunci 27 de ani și nu am stat să mă gândesc foarte mult și mai ales să strâng informații despre baschetul românesc. Îmi amintesc că unul dintre cei mai buni jucători pe care i-am antrenat vreodată – este vorba despre Mircea Cristescu – mi-a spus după ceva timp petrecut, într-o discuție amicală, bineînțeles, că am fost foarte norocos că prima echipă la care am venit a fost „U” Cluj-Napoca. Avea mare dreptate, deoarece Clujul a fost și este în continuare un oraș deschis, cu oameni educați, care au știut să primească un străin fără nici o reținere. Aveam și noroc că echipa, până la venirea mea, a fost pregătită regretatul Gheorghe Roman, un mare antrenor și un om deosebit, care m-a ajutat foarte mult din postura de director tehnic.

– Cât de mult credeţi că a contat acceptarea primului contract în baschetul românesc pentru dezvoltarea dumneavoastră ulterioară ca antrenor?

– La această întrebare este greu de dat un răspuns. Mai degrabă faptul că în primul an am câștigat titlul național a contat mai mult, precum și faptul că am avut noroc ca prima echipa sa fie „U” Cluj-Napoca. Acestea sunt lucruri care au contat mult pentru cariera mea ulterioară. Faptul că am venit în România a contat din punctul de vedere dezvoltării mele ca antrenor, pentru că nu este același lucru să vii ca antrenor în 1996, la 27 de ani, în România sau în Grecia. Practic, era un loc unde puteam să mă dezvolt prin muncă și pot să afirm că baschetul românesc și cu mine am crescut împreună. România mi-a oferit o șansă, iar eu nu am dezamăgit-o, mereu am încercat să dau înapoi cât am putut de mult.

– Care este lotul de jucători – de la o echipă din România – de care v-aţi simţit cel mai ataşat în aceşti 25 de ani?

– Cu siguranță, lotul Timișoarei din perioada 2006 – 2011 a fost cel de care m-am atașat cel mai mult, pentru că am stat împreună cinci ani. Nu pot să uit însă nici de echipele din Cluj-Napoca, Arad și Iași. Peste tot am antrenat sportivi de mare caracter.

– Care sunt persoanele pe care le apreciaţi cel mai mult în baschetul românesc?

– Sunt multe persoane față de care am respect și care aparțin diferitelor perioade ale carierei mele. Regretatul Ghrorghe Roman, Dan Berceanu, Dan Gabriel Boric, profesorul Octavian Șerban, Carmen Tocală, Mircea Vulc, regretatul Costel Moscalu… La capitolul antrenori am un respect deosebit înainte de oricine pentru regretatul Vladimir „Dado” Arnautovici, ceea ce nu înseamnă că nu respect munca celoralți colegi. România are antrenori și conducători buni, nu are rost să enumăr pe care respect cel mai mult, pentru că nu vreau să fiu înțeles greșit. Iar dacă vorbim despre jucători este greu să spun orice fără să supăr pe cineva, dar pot să spun că am ținut foarte mult la Toni Alexe. La final, vreau să le urez tuturor „La mulți ani”, iar sârbilor le doresc un Crăciun fericit!


Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

1 Comments
mihai 13 ianuarie 2021
Vai de capul tau... Majstore, nu meriti sa fi antrenor la TM. Esti bătrân cu tehnica invechita... esti plin de figuri... nesatul dupa bani... go home!!