Abonatul care ne însoțește de șapte decenii!

Secvența 1

 

Atunci, și o vreme după aceea, nu a mai contat niciun amănunt. Se bucura – numai omul generos trăiește din plin starea asta – de momentul când femeia îi ieșise-n cale. Fără să-i lase de înțeles că l-a remarcat. L-aș pune, dar acum e mai anevoios, i-a secat timpanul,  să se întoarcă din drum și să-l aud cum i-au fost zilele până-n clipa când s-a apropiat definitiv de Emilia. Acum mă ajută să recuperez dintr-un întreg, doar de el știut, o altă femeie din neamul bărbatului despre care povestesc. Este doamna Corina, o femeie încă tânără, dar nu atât încât să nu deslușească, la nuanță, până și suspinul. Sau nu-i atât de neîncercată încât între dorință și amăgire să se ascundă  după o iluzie.

Bărbatul, este știut Dumitru Vanc, a venit din Arad, de mic, doar cu mama, la Timișoara. Acum trăiește într-un bloc dintr-un cartier al burgului. Domnul Puiu, sigur doamna Emilia, femeia care-i ieșise-n cale pe un coridor, l-a dezmierdat așa, neplăcându-i să-l strige Mitru. Omul are o fire senină, jovială. Șarmul său dintotdeauna. Doamna Corina este una dintre nepoatele sale și, din pură admirație, știe momentele aparte din viața lui: ”Un exemplu de cuplu, de conviețuire   și iubire, povestea lor fiind, întăresc, un exemplu pentru noi toți din neam. De fapt, din familia lărgită, pentru că mama, Liliana, este sora Emiliei. Nepoții am fost considerați și urmașii lor. I-am considerat, dar și sunt, bunici. Ei, din păcate, nu au putut avea prunci!”.

Mereu trebuie să se întâmple ceva. Doamna Emilia și sora sa, Liliana, au lucrat la 1 Iunie, o firmă cu ștaif în urbe, acum câteva decenii. Acolo muncea și domnul Puiu. Iar o întreb pe doamna Corina, una, alta. Că mă câștigă povestea. ”A fost de-ajuns un drum până la cofetărie! zice cu suplețe-n glas, dar și cu admirație, nepoata Corina, o femeie încă tânără, însă nu atât încât să nu știe locul de unde-nflorește în inima omului fiorul! ”E o minune de bunic”, mai zice.

 

Secvența 2

 

Au trăit într-o proverbială armonie. Dumitru, scurt și îndesat, nici acum nu-i altfel, chiar dacă are optzeci și șapte de ani; doamna Emilia, cu o delicatețe exemplară. Într-o zi, pentru ei cea mai tristă, au aflat că nu vor avea copii. Încă o dovadă că nicio bucurie nu e întreagă!

Și s-au apropiat – numai oamenii generoși trăiesc starea asta – de cumnați, nepoți și strănepoți. Așa s-a născut  familia lărgită, despre care vorbește nepoata Corina. Nu pun întrebări, las să curgă povestea, din una-n alta. Într-o zi, domnul Dumitru Vanc, vrând să vadă țara și să se bucure de frumusețile ei, a cumpărat o motocicletă, era marca Ij, cu ataș. Au umblat pe unde i-a trimis curiozitatea și bucuria, el străduindu-se să-i facă doamnei Emilia – o femeie ocrotită cu inima toată de un bărbat – nu doar pofta, chiar și capriciul. ”Și pe mine m-a plimbat cu motorul”, spune, vizibil atinsă de amintire, nepoata.

Motocicleta lor i-a purtat pe unde-au vrut. Până într-o zi când le-a fost furată din fața blocului. Și-au luat o mașină, de-atunci plimbările, că se adunaseră și ceva ani, fiind mai tihnite. A mai trecut un timp și au achiziționat un alt autoturism, semn că domnul Puiu, maistor fiind, a avut plăcerea motoarelor. Nici acum nu este altfel, tot ce trebuie făcut în casă, ce ține de șurubărit, cum se zice, rezolvă, o fereastră blocată, trebuie o poliță, ceva la cuier… Mai aflați că toată familia sa lărgită a fost infestată cu COVID, mai puțin el, și-n acest timp, locuiește singur, și-a făcut mâncare, a spălat, a ținut casa curată. Niciodată nu a fost altfel, că el este bărbatul care și-a iubit cu inima toată femeia de lângă el. Și cu siguranță doamna Emilia, cea delicată, mai reținută, mai nemărturisită oricui, cochetă, i-a întors gândul bun! Altfel nu poți călători atâta drum și să traversezi atâtea anotimpuri împreună.

 

Secvența 3

 

Domnul Dumitru Vanc are o slăbiciune. Din 1946 citește zilnic, au avut abonament în casă, ziarul nostru. Când l-a acaparat lectura – îi place să fie informat, mai ales cu ce se întâmplă în imediata apropiere – citea „Luptătorul bănățean”, dar istoria se schimbă, se răzvrătește, ziceți cum vreți, și ziarul s-a numit apoi  „Drapelul roșu”. De trei decenii este abonat la „Renașterea bănățeană”, numai că de un timp s-a întâmplat ceva. Care l-a nemulțumit mai mult decât ar putea crede funcționarul care a decis desființarea chioșcului de unde-și lua el, ca abonat, zilnic ziarul.

Dar totdeauna mai este o soluție. Și ce dacă ajunsese la optzeci de ani, s-a dus și a urmat un curs de calculatoare. Nu să intre în concurență, voia să învețe să citească online ziarul, să navigheze, căutând știri de pe lumea asta largă. Domnul Puiu, că așa l-a dezmierdat doamna Emilia, are și facebook. Să poată comunica, când simte nevoia, cu cine dorește, dar mai ales cu familia lui lărgită. Știe să folosească smartphone și Whatsapp.       

Date recente din viața unui om admirabil. De un an de zile, doamna Emilia, grăbită ca niciodată, l-a părăsit. Exact cu patru zile înainte de a se împlini 61 de ani de când o femeie minionă, sfioasă, cochetă, ieșită din biroul unde era dactilografă, i-a apărut în fața bărbatului despre care povestesc, fără să-i lase de înțeles că l-a remarcat. Era tânărul Dumitru Vanc. Nu a trecut multă vreme și a căutat-o. ”Nu i-a trebuit mult să o convingă, spune nepoata Corina, un drum până la cofetărie a fost de-ajuns!”

De un timp, aflu, el repetă tot mai des: „Mi-e dor de Emilia de nu mai pot”.

Numai un bărbat generos trăiește acut o așa suferință!