Mehala, o nouă poveste

Mehala

Mehala, o nouă poveste

Nu doar dimensiunea și longevitatea, privilegiile politice și puterea economică dau tărie unui centru urban, ci și miturile sale culturale, profunzimile sale de patrimoniu imaterial și capacitatea sa de autoreprezentare.

La Timișoara, unul din aceste mituri fundamentale se numește Mehala, iar unul dintre descâlcitorii autorizați ai acestui mit fundamental este, cu certitudine, Dan Negrescu.

Pentru Dan Negrescu, întâmplător (ei, nimic nu e întâmplător) și unul dintre cei mai reputați cercetători ai culturii latine, semiotica Mehalei nu este doar un obiect de studiu, ci și un crez cultural, asumat de mult, încă din 1998, când a dat la iveală volumul de bună amintire O mitologie timișoreană – Mehala.

Recenta apariție editorială, intitulată Mehala – o poveste și înfăptuită prin Editura Universității de Vest, nu este, cum s-ar putea crede, o simplă reeditare, ci o întregire a corpusului de creații prozodice de acum un sfert de veac.

Un răstimp în care, așa cum ne atrage atenția prefațatoarea volumului, cercetătoarea universitară Dana Percec, autorul nu s-a îndepărtat nici o clipă de epicentrul său mit-arhemic, fapt probat prin alte titluri, precum: Oameni, locuri, cai și îngeri: O mitologie din Mehala (1999), Mehala din ceruri.

O mitologie pentru cunoscători (2005), sau Mehala întâmplărilor stranii (2016). Ceea ce fascinează în această mitosferă construită de Dan Negrescu este amestecul de memorialistă afectivă și rerostuită (resemnificată, altfel spus) cu o substanță literară aparent tributară convențiilor romanului gotic, dar care la o lectură mai atentă se vădește a fi deopotrivă cripto-realistă și dezermetizantă.

CITEȘTE ȘI: Timișoara pierde constant din tentația imobiliară

La aceasta contribuie și câteva trucuri de povestitor autentic la care apelează autorul. Ne îngăduim să ne oprim doar asupra unuia dintre ele: răsturnarea raportului dintre personaje și contexte, aplicată nu rețetarist consecventă, ci aleatoriu, pentru a genera suspansul receptării sensurilor.

Mai toate caracterele construite de Dan Negrescu aici sunt nu personaje de sine stătătoare, ci arhetipuri, tipologii adesea reificate, menite să dea multidimensionalitate unui peisaj în care, prin contrast, de personificare se bucură stările, emoțiile (chiar și cele efemere, recuperate), descrierile.

În Moara și bătrânii, bunăoară, nu morarul (așezat ostentativ în decor ca adaos – nefiresc de tânăr), ci moara este cea care beneficiază de prezentare – și nu moara ca obiect, ci ”ideea de moară”.

La fel, în Drumul lui Lenin și ultimul potcovar, nu sunt personaje nici Lenin, nici meșteșugarul, ci o cooperativă botezată după metehnele epocii meșteșugul pe cale de dispariție al potcovitului: un tandem care, iată, poate experiment o tensiune existențială ca doi naufragiați pe aceeași insulă meschină.

Iar exemplele pot continua. După cum, fără doar și poate, autorul poate continua la rândul său generarea acestor miniaturi în proză, savuroase ca identitare pentru timișorenii cu carul de oase în cimitirele urbei, respectiv, ca exotice, deși la îndemână, pentru cititorul care se încumetă să treacă de Pădurea Verde.


Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns