Creștinii ortodocşi, dar şi catolicii prăznuiesc astăzi Botezul Domnului. În greceşte, cuvântul Bobotează este numit Teofanie sau Epifanie, ceea ce se traduce prin „Arătarea Domnului”.
Dacă, pe de o parte, creştinii occidentali comemorează în primul rând venirea magilor la naşterea Pruncului Iisus şi astfel arătarea fizică a lui Mântuitorului către Neamuri, ortodocşii aduc cinstire, pe de altă parte, Botezului lui Iisus în râul Iordan, văzută ca o manifestare către lume a Fiului lui Dumnezeu (Arătarea Domnului).
Biblia îl menţionează pe Ioan Botezătorul, înaintemergătorul lui Iisus Hristos, care a propovăduit venirea Acestuia, îndemnând pe iudei la pocăinţă. Considerându-l proroc, locuitorii din Ierusalim şi din întreaga Iudee se strângeau în jurul lui pentru a-i asculta cuvintele şi, mai ales, pentru a fi botezaţi de el în râul Iordan.
Ioan le cerea, înaintea acestui ritual sacru, să-şi spovedească păcatele şi să se pocăiască, spunându-le că el îi botează doar cu apă, dar „cel ce va veni după el” (în tradiţia creştină: Iisus) îi va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. Şi tot despre Acela care avea să-i urmeze, Ioan afirma că este mult mai mare şi mai puternic decât el. Evanghelia relatează că şi Iisus a venit din Galileea pentru a fi botezat de Ioan, care, văzându-L, a zis: „Iată mielul lui Dumnezeu, cel ce va spăla păcatul lumii”.
Tradiţia mai spune că, atunci când Mântuitorul a ieşit din apa Iordanului, „cerurile s-au deschis şi duhul lui Dumnezeu s-a vărsat, coborându-se ca un porumbel şi venind peste El” şi că un glas din Ceruri a zis „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit”. Marea sărbătoare creştină este precedată de o zi de post, care reprezintă jertfa omului de dinaintea primirii apei sfinţite.
În Ajunul Bobotezei, preotul umblă din casă în casă cu crucea, stropind cu un mănunchi de busuioc agheazmă peste toate acareturile gospodăriei. Odinioară, venirea preotului era anunţată zgomotos de un grup de copii care strigă tare “Chiralesaaa!”, expresie ce vine de la Kirie Eleison, adică „Doamne miluieşte!”
Exista credinţa că, astfel, oamenii capătă putere, toate relele fug şi anul va fi curat până la Sfântul Andrei. Cei mici primeau nuci, mere sau bani, în timp ce “în casa cea mare”, fiecare gospodină pregătea bucate de post: prune sau pere uscate fierte, bob, colivă, salată de fasole. Părintele primea, cu aceeaşi ocazie, un fuior de cânepă, un colac şi o sumă de bani. Din fuior era obligat să facă funia la clopot, precum şi cea pentru gropar, cu care se lasă sicriul în groapă.
La ţară, preotul era aşteptat cu casa curată, iar pe masă se aşezau un vas cu apă, o farfurioară cu sare, una cu grăunţe şi un colac. Femeile îşi întindeau pe gard covoarele, macaturile şi ţesăturile să fie botezate şi astfel să devină mai trainice, aducătoare de sănătate şi, mai ales, păzite de molii.
Înainte să intre popa în casă, fetele îşi aşezau pe prag şiragurile de mărgele să păşească peste ele, fiindcă cea care le va purta va fi mai iubită. Şi tot cu această ocazie, tinerele făceau tot posibilul să ceară sau să fure busuioc din “sfeştoc”, pentru ca, pus sub pernă, acesta să le aducă în vis ursitul. În Ajun, femeile stăteau numai pe marginea patului, ca să le stea lăudătorii şi cloştile pe ouã.
Tradiţii şi obiceiuri din bătrâni
Boboteaza este şi o sărbătoare dedicată purificării naturii şi, mai ales, a apelor, de forţele răului. În localităţile aşezate pe malul unui râu sau pe ţărmul mării, se obişnuia ca preotul să arunce o cruce de lemn în apa foarte rece, uneori chiar îngheţată, după care săreau flăcăii curajoşi pentru a o aduce înapoi.
Se spunea că acela care ţine priveghi în noaptea de Ajun şi va avea norocul să vadă Cerurile deschizându-se va primi de la Dumnezeu orice va cere. Tot la Bobotează se afumau grajdurile şi animalele pentru alungarea duhurilor rele, se aprindeau focuri pe câmp sau se colinda zgomotos. Toate acestea aveau un rol de curăţire şi îndepărtare a răului.
Tradiţia cerea ca acum să se mănânce piftie şi grâu fiert şi să se bea vin roşu. Se mai credea că ploaia la Bobotează prevesteşte o iarnă lungă, iar timpul frumos anunţă o vară pe măsură. Dacă bate crivăţul este semn că vor fi roade în bucate, iar de curge apă din streaşină se va face vin bun.
Agheasma Mare împărţită după slujba de Bobotează în biserici era şi încă este păstrată cu sfinţenie, fiind leac pentru boli, dar şi pentru momentele în care gospodinele cred că familia sau gospodăria au primit „făcături” necurate. Oricât ar părea de straniu, îmbulzeala la coada pentru apa sfinţită are rădăcini în credinţele populare.
Se considera că, luată înaintea altora, Agheasma Mare e „mai bună pentru dragoste, cinste, măritare”. Dincolo de aceste obiceiuri populare, semnificaţia principală a Bobotezei rămâne una religioasă, un prilej de a încerca să ne luminăm sufletele, aşa cum aminteşte şi troparul sărbătorii: “In Iordan botezându-Te Tu Doamne, închinarea Treimii s-a arătat…!”.
