„Drumul Doamnei” şi conacul dispărut din Poieni

Poieni

Fiecare loc îşi are legendele şi poveştile lui, iar satul Poieni, aparţinând de comuna timişeană Pietroasa, nu face nici el excepţie. Pitorescul colţ de Banat de unde, dacă ştii potecile şi cărările care duc spre înălţimi, poţi vedea toată Ţara Făgetului, dar şi Munţii Poiana Ruscă, a aparţinut cândva unei „grofiţe”, care a îndrăgit atât de mult meleagul, încât şi-a construit acolo o casă de vacanţă.

Grofiţa Leopoldina şi conacul din munte

„Se chema Leopoldina Stojánovits contesa noastră şi istoriile legate de ea şi de băiatul ei sunt, dacă nu cumva greşesc, de pe la sfârşitul veacului al XIX-lea. Oamenii din Poeni o numeau ba <<Doamna>>, ba <<Grofiţa>>, ba <<Mărea-sa>>, adică << Măria Sa>>, că era de viţă nobilă. Era sârboaică ea, căsătorită cu un… colonel, ba nu, căpitan în armata austro-ungară, iar pământurile de la Poieni le-a primit după ce s-a despărţit de el. Se zice că era mult mai bătrân decât ea şi că l-ar fi părăsit fiindcă o înşelase. Au avut un băiat, Ferencz, dar n-a trăit mult acela, şi-a pierdut viaţa foarte tânăr, în condiţii tragice. Asta-mi amintesc eu acum, dar mai ştiu şi altele, încă de pe când eram copil. Bunicul meu pomenea mereu de reşedinţa de vară a grofiţei, care acum nu mai există. Era sus, pe munte, şi se ajungea foarte greu acolo”, ne spune Vasile Seleştean, timişean născut şi crescut la Poieni.

„Drumul Doamnei” şi lectica purtată de opincari

„Pe Leopoldina o duceau până la vilă patru servitori cu o litieră, pe o cărăruie destul de îngustă. Şi astăzi, localnicii o numesc Drumul Doamnei, în amintirea vremurilor în care contesa era purtată pe-aici cu un mijloc de transport cum nu mai văzuseră, nici pân-atunci nici de atunci încolo, sătenii. Se mai spunea că, după ce una dintre slugile care o purtau a alunecat în timpul… călătoriei, pe pământul umed, contesa a poruncit ca oamenii ei să renunţe la opinci şi să se încalţe cu bocanci, să le fie mersul sigur şi să nu-i zdruncine lectica. Oricum, se pare că urca sus, la <<Frasinul>> (locul unde a fost conacul) şi nu mai cobora de-acolo decât la venirea toamnei”, adaugă localnicul.

Sticle de bere… Belle Epoque, găsite la “Frasinul”

Tot de la el aflăm că din castelul Leopoldinei n-a mai rămas dec穰 fundaţia, după ce, părăsit de stăp穗ă, elegantul imobil a fost devastat 絜 mai multe r穗duri. Пrimele acte de vandalizare au avut loc 絜 1918, c穗d ceea ce nu s-a distrus a fost furat. C穗d eram copil, prin 1965, mă mai aventuram cu băieţii pe-acolo, căci 絜că mai exista pivniţa. Ne plăcea să ne jucăm de-a căutătorii de aur, deşi era destul de dificil să ne strecurăm pe 絜serat afară din case, să luăm sapele cu noi fără să ne vadă părinţii şi să urcăm la <<Frasinul>>. N-am descoperit nici o comoară, 絜 schimb am dat peste cioburi de veselă scumpă, din porţelan aurit, şi… c穰eva sticle de bere. Nu, nu erau pline, dar era clar că erau din vremea grofiţei, căci aveau partea de jos 絜fundată, ca la şampanie, iar sticla din care erau confecţionate era mult mai groasă dec穰 eram noi obişnuiţi să vedemcontinuă interlocutorul nostru.

Vestea pe care o așteptau TOŢI ŞOFERII. Ce se schimbă de la 1 august

Şi ş靖 mai aminteşte omul că, 絜 vremurile de demult ale taberei pentru copii de la Poieni-Str穃bu, c穗d prin zonă mai trecea 絜că pitoreasca mocăniţă, puştimea venită 絜 excursie era adesea dusă să vadă ・ripta din st穗călocul de veci al lui Ferencz Bogdanovici, fiul moşieresei.

Răpus în duel şi îngropat în cripta din stâncă

„Povestea lui nu-i clară. Se zice c-ar fi murit într-un duel, poate la Budapesta, poate aici, în Banat, şi că la mijloc ar fi fost o poveste de dragoste… Mormântul săpat în piatră există şi acum, dar nu mai ai cum să-l vezi din depărtare din cauza vegetaţiei. A fost şi el devastat de mai multe ori după căderea Imperiului austro-ungar. Fusese făcut cu bani mulţi, în 1881. Plătise grofiţa să-i facă raclă de cristal, iar la intrarea în cavoul din munte pusese, după ce locul a fost călcat de jefuitori, să se monteze nişte uşi de fier, dantelate. Azi nu mai sunt nici acelea”, ne mai spune Seleştean.

Doi timişeni cu o profesie aparte: salvatori de animale

Doar poveştile din Poieni îi pomenesc încă pe cei doi, pe Leopoldina şi Ferencz, până când se vor stinge şi ele, acoperite sub colbul timpului atotputernic şi necruţător…


Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *