Cu fotoreporterul Constantin Duma, despre tinerețea eternă a clipei

Cu fotoreporterul Constantin Duma, despre tinerețea eternă a clipei

Constantin Duma – Costi pentru toți colegii din presa bănățeană, pe care, când îi întâlnește, îi întâmpină cu aceeași retorică întrebare „Ce mai faci, tinereţe?” – este unul dintre fotoreporterii talentați cu care Timișoara are toate motivele să se mândrească.

Astăzi, când aproape oricine poate să înveșnicească vremelnicele clipe în imagini ce se nasc la o simplă apăsare de buton, ba chiar la o superficială atingere a ecranului unui device de ultimă generație, el practică arta fotografiei de presă cu seriozitatea și profesionalismul deprins într-o vreme când membrii breslei erau la fel de rari și de prețuiți precum aparatele pe care le mânuiau, cele cu filme care trebuiau apoi developate și fixate pe hârtie după rigorile unei îndeletniciri ce nu se afla la îndemâna fiecărui… curios.

Constantin Duma s-a născut în 31 octombrie 1955 în localitatea Viișoara din județul Bihor și și-a desăvârșit studiile liceale în orașul Marghita. A urmat pentru o vreme cursurile Facultății de Chimie Industrială din cadrul Universității Politehnica Timișoara, dar a abandonat, iar în 2019 a devenit licențiat al Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului din urbea de pe Bega.

Prima fotografie publicată i-a apărut în 2 noiembrie 1970 în ziarul orădean „Crişana”, unde a activat în calitate de colaborator pentru Marghita.

– De când datează pasiunea ta pentru fotografie? Cine ţi-a pus în mână, pentru prima dată, un aparat foto?

– Am fost norocos. Am avut bunici cu vederi largi, gata să-şi încurajeze nepotul în pasiunile lui. Bunicul mi-a finanţat, în clasa a V-a, o bicicletă, iar într-a VIII-a mi-a cumpărat şi cel dintâi aparat de fotografiat. Era unul rusesc, pe film lat, marca Liubitel, care mi-a fost foarte drag. Eram atât de pornit să învăţ tainele meseriei, încât am mers la atelierul unui fotograf vestit din Marghita, domnul Szabo Ludovic, şi l-am rugat să mă primească… ucenic.

El m-a învăţat să fac poze şi să developez, iar de aici a pornit toată aventura. Pentru mine, fotografia era un mijloc prin care evadai după frumos. Hălăduiam prin sate – pe-atunci oamenii încă mai purtau straie populare – şi luam imagine după imagine, grăbit parcă să surprind cât mai mult, chiar dacă, la vârsta aceea, e greu de crezut că aş fi avut conştiinţa efemerului.

Am fost atât de fascinat, încă de la început, de domeniul fotografic, încât, ajuns licean, am fondat, împreună cu profesorul meu de matematici, Valer Terdic, un domn pedant şi binevoitor, primul cerc foto din oraş, cerc care s-a lărgit repede la 16 oameni, apoi la 30, şi pe care l-am dus până în clasa a XII-a.

Ne întâlneam în fiecare zi de luni şi aveam o sală a noastră, unde experimentam diverse tehnici. Într-a X-a am îndrăznit să ne apropiem chiar şi de zona, extrem de… avangardistă în epocă, a fotografiei color. Prin intermediul unei generaţii anterioare de pasionaţi ai acestei arte, între timp ajunşi studenţi la Timişoara, am făcut rost de primele substanţe şi filtre necesare acestui demers curajos.

Pozele erau, în general, tematice. Prezentau Marghita, un oraş atestat documentar încă din anul 1200, iar profesorul nostru de istorie ne povestea despre relicvele descoperite în împrejurimile localităţii. Aşa am ajuns să pozez zone frecventate de arheologi, ba chiar şi obiecte de patrimoniu. Aşa am ajuns reprezentantul oraşului ca fotograf, colaborator la ziarul „Crişana” din Oradea, posesor de legitimaţie, deci om cu acte-n regulă.

– Cum ai ajuns din Bihor în Banat, la Timişoara?

– În 1974, am dat admitere la Chimie Industrială şi, după un an de armată la termen redus, m-am mutat aici ca student. Din 1 octombrie 1975 am devenit membru al cercului foto de la Casa de Cultură a Studenţilor, coordonat de Iacob Cornea, o eminenţă cenuşie a foto-portretului la nivel mondial.

Pentru că a fost un apropiat al bisericii, comuniştii l-au lăsat de într-un con de umbră, deşi a fost un artist uriaş. Când m-am prezentat pentru înscriere la Casa Studenţilor am fost întâmpinat de doi metodişti – aşa li se spunea -, doi domni pe care îi cunoşti, pe care-i ştie o întreagă Timişoară culturală: Cornel Secu şi Viorel Marineasa.

Le-am spus ce intenţii am şi mi-am exprimat dorinţa de a fi înregistrat la începători. În 20 octombrie, cercul a primit o temă intreresantă: „Realizări în centrul universitar Timişoara”, aşa că m-am pus pe pozat. Aveam ce: tocmai se construia Facultatea de Electrotehnică, laboratoarele de la Mecanică, clădirea actuală a USAMVBT. Am lucrat cu un aparat Exa luat de la un prieten cu împrumutul, de fapt închiriat cu 50 de lei pe săptămână, iar în 10 noiembrie, când aveam termenul-limită de predare, am venit cu grosul lucrărilor. În 15 noiembrie deveneam preşedintele cercului foto pe centrul universitar…

– Toate aceste evenimente au trasat o linie de destin pe care o urmezi şi astăzi. Ce te-a făcut să te răzgândeşti în privinţa facultăţii?

– A fost simplu: ca inginer absolvent, cu un post bun în industrie, aş fi avut un salariu de 4.000 de lei pe lună, asta în condiţiile în care eu câştigam 7.000 la o nuntă şi 3.000 la un botez. N-a fost greu să decid, iar în 1977 am devenit şi colaborator al cotidianului timişorean „Drapelul roşu”, strămoşul „Renaşterii bănăţene”.

Redactor-şef era, pe vremea aceea, Dumitru Mărginean, un tip excelent. Din echipa redacţională făceau parte Doru Bulza, Mirel Brateş, tânărul Cornel Popovici. Am mers adesea pe teren cu doamna Ildico Achimescu, dar şi cu cei din secţia economic. Aşa am ajuns să ilustrez fotografic reportajele făcute prin fabricile vremii. Ţin minte cum, prin UMT, m-am plimbat o zi întreagă în căutarea unor imagini grăitoare.

Era un gigant cu 12.000 de muncitori şi tehnologie care, pe-atunci, era de top. Am rămas surprins să constat, cu doi ani în urmă, când am avut din nou ocazia să fac poze în incintă, că utilajele acelea încă mai există şi funcţionează, după 40 de ani. Din 1984 am fost fotograful Inspectoratului Judeţean Timiş. Într-o vreme în care nu exista xerox, multiplicarea unor materiale se putea face doar fotografic. Am lucrat acolo până la Revoluţia din Decembrie 1989.

– Eşti unul dintre martorii direcţi ai evenimentelor care au avut loc atunci la Timişoara, dar şi autorul unor fotografii-document realizate în acele zile fierbinţi, în care aveai nevoie de curaj ca să imortalizezi imagini… Cum a început totul?

– Cum eram angajat la Inspectorat şi locuiam pe splaiul Tudor Vladimirescu, drumul meu zilnic trecea pe lângă biserica lui László Tőkés. În 15 Decembrie 1989, parcurgând după-amiaza traseul meu obişnuit, am văzut că acolo se adunase un grup de oameni, majoritatea mai în vârstă, şi că lângă zid erau aprinse lumânări. M-am oprit şi eu cu ei, pentru vreo două ceasuri şi am fost uimit să constat că, din când în când, apărea câte cineva care zicea „Mişcaţi, mişcaţi”, pentru a dispărea de îndată.

Am simţit că se întâmpla ceva, dar încă nu ştiam ce. În seara aceea n-am făcut nici o fotografie. În 16, sâmbătă, în timp ce mă îndreptam către locuinţa profesorului Cornea, care stătea pe lângă Bega mică, am dat – cam pe la sensul giratoriu unde acum e înălţat tricolorul – de un grup de vreo 200 de oameni care veniseră dinspre Piaţa Maria spre CJT, unde au început să protesteze violent, să arunce cu pietre în geamuri şi chiar cu un cocktail Molotov.

Nici atunci n-am pozat, căci după ce am stat cu manifestanţii vreo jumătate de oră au venit, dinspre Facultatea de Medicină, miliţienii. Cu căşti şi scuturi albe, pe care le loveau ca să intimideze mulţimea. Am plecat cu gândul să mă duc în Zona Soarelui, la un prieten. Atunci m-am intersectat cu oamenii care scandau „Români, veniți cu noi”.

– Când ai realizat cea dintâi fotografie?

– Abia în 17 Decembrie, când am făcut parte din convoiul care a pornit spre Complexul Studențesc, neștiind că se dăduse ordin să fie golite și închise căminele. Am urcat la un prieten care avea aparat și am fotografiat ce vedeam de sus, de la etaj. Acelea au fost primele poze făcute de mine, colegul Ecsi Szasz a reușit să pozeze câte ceva și pe data de 16. Au fost zile pline, zile cu spaimă, zile cu moarte.

Sub ochii mei a sfârșit, sub șenilele unui TAB – soldatul n-o zărise! – prima victimă colaterală a Revoluției, o femeie de vreo 50 de ani, îmbrăcată într-un alaindelon. A fost, pur și simplu, strivită. Fotografiam de unde puteam, când puteam, lăsam aparatul pe la prieteni, fugeam…

Fugeam cu toții, ca iepurii, am primit și un pat de pușcă pe spinare… Știu că a meritat. Abia la un an de la Revoluție am expus acele poze, în vitrina Restaurantului Palace de atunci…

– De la imortalizarea acelor imagini istorice au trecut trei decenii, iar drumul tău în fotografia de presă, în fotografia-document, a continuat și continuă: cu drumuri multe, cu agitație, cu evenimente la foc continuu, dar și cu gesturi de recunoaștere numite premii…

– E adevărat. E felul meu de a trăi și de a smulge vieții clipa trecătoare. Înțelegi, tinerețe?


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns