Şcolile, căminul cultural, parcul, biserica ortodoxă datând de vreo două veacuri şi… cimitirele, locuri de reculegere unde mai poţi da peste câte un monument funerar vechi şi întrucâtva aparte: cam atât ar avea de văzut călătorul dacă, prin cine ştie ce întâmplare, ar ajunge în comuna timişeană Valcani, la graniţa cu Serbia, şi ar avea un răgaz de câteva ceasuri.
Odinioară, însă, lucrurile au stat cu totul altfel, într-o vreme în care localitatea se putea lăuda cu un castel în toată regula, deosebit de frumos, ai cărei proprietari au devenit subiect de poveşti. Una dintre acestea, transmisă, cu câţiva ani în urmă, de o doamnă centenară care le-a cunoscut personal pe surorile Weiler, Maria şi Iozefina, stăpânele impozantului edificiu, dă foarte multe detalii despre Insulă – cum i se spunea zonei unde se înălţa castelul – dar şi despre traiul celor care îşi duceau zilele în el.
Castelul din Valcani era, de fapt, domeniul de vânătoare al familiei care avea reşedinţa la Budapesta, dar petrecea majoritatea timpului pe meleagurile bănăţene. Despre clădire se mai ştie că era formată din patru corpuri, plus, în partea din spate, încă unul în care se aflau dormitoarele argaţilor, selectaţi pe criteriul apartenenţei la etnia maghiară.
Terasa principală era străjuită de doi tei imenşi, iar proprietarii domeniului ştiuseră să profite de vecinătatea pârâului Aranca, din care au creat un braţ în mijlocul căruia au construit o insulă artificială, singurul detaliu care mai este amintit şi în conversaţiile localnicilor.
Cei care au apucat vremurile Castelului Weiler păstrează în memorie şi nenumăratele flori, soiuri rare şi scumpe precum trandafirii negri şi mov, care împodobeau împrejurimile, dar şi grădina zoologică a nobililor – baroni, se pare –, populată cu păuni, vulpi, iepuri, bizonii albi cu coarne imense şi herghelia de cai lipiţani.
Mai exista o seră cu plante exotice. Se spune că fratele Mariei şi al Iozefinei, avocat de profesie, a câştigat la o partidă de cărţi… o femeie, soţia unui medic din capitala Ungariei, pe care ar fi adus-o la Valcani, unde aceasta s-ar fi spânzurat. Domnul castelului avea s-o sfârşească răpus de tuberculoză.
Despre surori, cei care le-au mai prins au povestit că erau aproape tot timpul îmbrăcate în haine din piele, dichisite, cu pălării şi mănuşi, pasionate de echitaţie, dar şi de vânătoare, pe care o practicau însoţite de doi ogari, hăituind animalele sălbatice de pe domeniul lor de o sută de „lanţi”, care se întindea şi în Serbia, şi în Ungaria).
După cel de-al Doilea Război Mondial, cele două, moştenitoarele defunctului Weiler Rezso, s-au mutat în Arad, la o nepoată a uneia dintre bucătăresele de la castel. În 1945, a murit Maria Weiler, sora ei Iozefina rămânând unica succesoare.
Despre ea se presupune că s-ar fi sfârşit în 1952, într-un azil de bătrâni de la Comloşu Mare. Părinţii şi fratele celor două sunt înmormântate în cripta bisericii romano-catolice din Valcani, pe care se povesteşte că au şi ctitorit-o.
Astăzi, doar câteva fotografii de epocă mai stau mărturie pentru splendoarea castelului de demult, ale cărui ruine mai puteau fi zărite până prin 1970. Bijuteria arhitectonică datând din 1898 a dispărut, pe locul ei ridicându-se mai apoi vechiul SMT, iar cărămizile galbene cu care era zidit malul pârâului au devenit pietre de pavaj pe străzile comunei.
Doar insula, mai exact partea din ea care a supravieţuit, mai păstrează, poate, în memorie, balurile elegante de altădată, cu doamne înveşmântate în mătăsuri şi domni cu butoni de diamant la manşetele cămăşii, dintr-un timp în care şi Valcanii, şi lumea erau altfel…
S-A dus pe apa sâmbetei la fel ca multe alte castele! Păcat!!Locuiesc de 14 ani în Portugalia și aici se scot mulți bani din tot ce este vechi! Sunt mănăstiri și castele de sute de ani și sunt întreținute și oferite populației și turiștilor spre a fi vizitate! Se scot bani frumoși pe biletele de intrare! Avem și în România castele și mănăstiri întreținute dar se putea mult mai mult! România e o tara de poveste!