Povestiri de pe strada ta. Noaptea când se îngână clopotele

Poarta verde stă mai toată ziua descuiată, însă mereu e apărată de un câine cu un lătrat aprig. Numai gura e de el, dar cât este de mic îl scoate din banalitate blana lățoasă, neagră cu pete albe. Sunt acasă la doamna Maria Vidaci.

Pentru că o știu de câțiva ani, o găsesc neschimbată și, ca o gazdă bună ce se află, lasă repede totul de-o parte și te primește de parcă nimic mai bun nu ar avea de făcut. Jovială, nici lipsită de umor nu e, cu plăcerea mărturisirii, doamna Maria zice că a străbătut Recașul de la un capăt la altul de zeci de ori pe an, vreme de câteva decenii. A fost coafeză și s-a dus după mirese, să le facă freza, în ziua când erau convinse că trăiesc clipa ce se smulge, doar pentru ele, dintr-un loc nevăzut, unde bucuria își are izvorul.

Și casa are o poveste. Primul proprietar a fost un neamț, a vândut-o unui țigan și de la el a cumpărat-o familia Vidaci. În poveste intră și halul în care ajunsese, bărbatul când se înfuria lua toporul și distrugea o fereastră, două, cât îl muncea apucătura. Oricum, casa nu mai avea întregi ferestrele și două uși.

Dar până să se întocmească actele, țiganul, mereu găsea un pretext, venea des la ei și mai cerea ceva. Doamna Maria, să nu se încurce cumva lucrurile, îi dădea. Țiganca nu s-a dovedit la fel de inventivă. În ziua când au parafat actele i-a mai cerut domnului Iani Vidaci 400 de lei, amenințând că, dacă nu-i primește, nu semnează. Susținea că în drum spre notar, să nu întârzie la întâlnire, trecuse, pe jos fiind, pe culoarea roșie la un semafor și primise amendă.

Asta se întâmpla în 1975. Domnul Vidaci i-a dat, dar bucuria femeii a fost scurtă. După ce a semnat, i-a luat banii. De atunci au trecut patruzeci de ani și două luni.

”Mai întâi am văruit două camere, aici era un grajd, arată undeva în prelungirea casei. Prima zi când ne-am adunat toți a fost, țin minte exact, cum nu?, 27 septembrie. Ne-a adus un vecin mobila cu mașina, în care am urcat eu, mama, și Joji, fiul cel mic, care avea un an și ceva. Am adus plita, oala cu supă, cratița cu felul al doilea, și așa am servit primul prânz!”

Tace doamna Maria. O las un timp. ”Ce și cât s-a schimbat în patruzeci de ani?” Iar se întâlnește cu ea, cea jovială și blândă :”O, doamne, multe. Aveam o stradă așa de prăpădită, cea mai urâtă, plină de noroi… Peste drum a stat un maior, Iosif Ferencz se numea, el a adus pietriș, așa strada a mai arătat cumva. Să știți că aveam mai multă armonie. Acum de ce nu mai este așa, domnule? Când se aduna porumbul, ne ajutam, când veneau lemnele, la fel, când se făcea o casă în vecini dădeai o mână de ajutor… Existau mai mulți copii pe stradă, și ei erau mai altfel, adaugă, salutau și pe cine nu trebuia, acum nu spun nimic!”

Intră, iarăși, cu voioșia ce i-o știu, în poveste, și aflu că în 1976 s-a introdus rețeaua de apă potabilă, apoi s-a mai pus piatră pe stradă și s-a mai înălțat. Bărbații erau duși la muncă, grosul navetiștilor, și doamna Maria, am spus că are bucuria zicerii, își amintește grupul de femei, din vecini, care l-au ajutat pe instalatorul Șoani la izolatul țevilor.

”Leana, eu, Aurica, Rozi neni, Marica, Mili neni”. Îi cer, neinspirat, să îmi spună ceva despre fiecare femeie. ”Leana e singură, copiii au plecat în Franța, Aurica are fata în Danemarca, eu am un fiu în Portugalia, Mili neni și Rozi neni, din păcate, nu mai sunt!”

Casa Vidacilor, în care stă doamna Maria, fiul Ianica, mezinul Ioji cu cei doi copii ai lui, este la numărul 23 de pe strada Cloșca. Artera e lungă și cum se duce spre marginea orașului coboartă lin, lasând în urmă două intersecții. Cândva era știută și pentru că aici locuiau muzicanții din Recaș, Mihai, Herțog, toboșarul Șofran, Kalman saxofonistul.

”În noaptea când se îngână clopotele, acum e un pic mai mult nostalgică doamna Maria, la Anul Nou, ieșeam în poartă cu un pahar de vin și imediat se ivea un muzicant și ne prindeam în horă. Frumos!”

Doamna Maria s-a născut în strada vecină, Tudor Vladimirescu. Nu o întreb de care se simte mai atașată, mi se pare că o pun să își numere, în văzul lumii, bucuriile, îndoielile, supărările, așteptările, dezamăgirile, dorințele, tot ce aduce și lasă fiecăruia viața. Dar mai cu seamă aș întreba-o, poate într-o zi răspunsul ar folosi cuiva, ce face o femeie cu sufletul ei când e împinsă de soartă să îmbrace de tipuriu doliu după soț și un fiu.

În strada unde s-a născut doamna Maria a stat până la treizeci de ani. Avea, deja, copiii. Aici, pe Cloșca, de patru decenii își întregește povestea cu propriile zile și nopți.


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns