Căderea în uitare

timisoara 98

În contextul entuziasmului timișorean premergător anului de grație 2021, e bine să definim patrimoniul ce ar urma să fie conservat, iar apoi exploatat, în totalitatea lui, întrucât un argument solid în adjudecarea, în 2016, a titlului de capitală culturală europeană l-a reprezentat calitatea excepțională a capitalei Banatului de a avea trei centre istorice, dintre care doar cel geografic-administrativ pare deocamdată a se ridica la adevărata sa înălțime.

Timișoara este împărțită în cartiere de cursul de apă al canalului Bega. Din totalul celor peste 14.000 de monumente istorice, o bună parte se regăsesc fie înspre est, în cartierul Fabric, fie în sud, în cartierul Iosefin.

„Fabrikstadt”

Dacă părăsim Cetatea și trecem peste unul dintre cele mai impozante poduri de peste Bega, podul Decebal, intrăm în cartierul Fabric, străjuit în dreapta de vechea poartă a parcului Poporului și în stânga de Băile Neptun (Palatul Neptun – fosta casă „László Székely”, „Băile Hungaria”), construite în 1913-1914 de arhitecul László Székely. Numele așezării (în gemană – „Fabrikstadt”) vine de la numeroasele fabrici care funcționau aici în trecut, între care emblematică rămâne Fabrica de Bere, a cărei existență este datată la peste 300 de ani.

Dezvoltarea rapidă a industriei încă de la început și înflorirea breslelor face ca, la mijlocul secolului al XIX-lea, mai mult de jumătate din populația civilă a Timișoarei să își aibă reședința în acest loc.

„Fabricul Rascian” şi „Fabricul German”

Etnodiversitatea tipică orașelor habsburgice la acel moment nu era mai puțin prezentă nici în cazul de față, cartierul fiind inițial împărțit în „Fabricul Rascian” („rascian” fiind sinonim atunci pentru ortodox, indiferent de naționalitate, în fapt, sârbi sau români) și „Fabricul German”, mai târziu închegându-se o comunitate numeroasă de evrei, dar, spre final de secol XIX, și de spanioli, greci ori italieni.
Martori ai acestei minunate conviețuiri sunt lăcașurile de cult existente și în ziua de azi, dincolo de identitatea conferită de istorie având și o valoare arhitectonică formidabilă.

Biserica Ortodoxă Sf. Gheorghe domină Piața Traian

Piața Traian, spre exemplu, este dominată de imaginea Bisericii Ortodoxe Sf. Gheorghe, construită între anii 1745 și 1755 în forma barocului provincial austriac, mai târziu adoptând influențe clasiciste și romanice. Tablourile și iconostasul sunt executate în stilul bizantin-sârbesc, valoroase fiind imaginea Maicii Domnului de Constantin Daniel (1798-1873), care a folosit-o drept model pe frumoasa sa soție Caroline Josefine Dely, și tabloul Sfintei Treimi, operă de artă a cunoscutului pictor bănățean Sava Petrovici (1794-1857), originar din Izvin.

biserica sarbeasca

Până la despărțirea românilor de sârbi, în a doua jumătate a anilor 1800, lăcașul a servit drept loc de întâlnire a tuturor credincioșilor ortodocși din oraș, urmând ca edificiul să rămână în patrimoniul etniei sârbe, având de altfel întâietate în cadrul ortodoxiei în ceea ce privea relațiile cu Viena. Românii ridică în schimb, la începutul secolului 20, Biserica Sf. Ilie (situată astăzi pe str. Andrei Șaguna), sub îndrumările lui Josef Ecker jr. și după planurile arhitectului Ion Niga, interiorul acesteia asemănându-se mult cu cel al Catedralei din Sibiu.

Biserica „Millenium”, o bijuterie arhitecturală

Traversând înspre Piața Romanilor (fostă Coronini), peisajul devine marcat de impozanța Bisericii romano-catolice „Millenium”, care coagula altădată etniile maghiară și germană. Construit între 1896 și 1901 în stil neoroman, edificiul se remarcă prin înălțimea impresionantă a turnurilor – 65 metri -, dar și prin capacitatea de primire a enoriașilor extrem de generoasă.

Orga este un cadou al episcopului Alexander Dessewfy, fiind opera maistrului timișorean Leopold Wegenstein, ea deservind și astăzi concerte extrem de cunoscute comunității timișorene.

biserica millenium

Anterior construirii acestei bijuterii arhitecturale, romano-catolicii participau la slujbe în biserica din actuala piață „Șterca Suluțiu”, predând-o în cele din urmă parohiei greco-catolice care, e de menționat, deținea totuși o parohie și o biserică în Fabric (ambele construite în 1774), acestea fiind însă preluate și demolate de administrația orășenească în urma primirii celeilalte construcții de la romano-catolici.

Un patrimoniu unic, plin de rafinament și originalitate

Odată cu Belle Époque, în Fabric se dezvoltă, de asemenea, o solidă comunitate ebraică; emigrați practic în totalitate în Israel, evreii lasă totuși în urmă un patrimoniu unic, plin de rafinament și originalitate.
Desigur, din moștenirea lor, cea mai impresionantă rămâne Sinagoga Neologă de pe strada I.L. Caragiale, care, în ciuda autenticității și distincției față de orice altă construcție din acest oraș, este lăsată, într-un mod de neînțeles, de mai bine de 35 de ani, pradă degradării.

Sinagoga

Istoria ei începe la 1895, când se decide înlocuirea sinagogii din strada Timocului (în stare bună astăzi, datorită unei afaceri private totuși) și, astfel, organizarea de către evreii spanioli a unei loterii publice și a unor strângeri de donații. Clădirea (ce poartă semnătura arhitectului Lipot Baumhorn) posedă atât elemente neomaure, cât și gotice sau neo-renascentiste.

O piramidă patrulateră perfectă

Geometria construcției este fascinantă, având la bază un plan pătrat, a cărui legătură imaginară cu imensa cupolă transformă opera într-o piramidă patrulateră perfectă, asemănându-se în acest fel și cu alte sinagogi contemporane (Szolnök, Rijeka, Becicherecu Mare), creații ale aceluiași arhitect. Monumentul se învecina, la momentul inaugurării sale, 3 septembrie 1899 (eveniment la care a participat și primarul Carol Telbisz), cu un vechi braț al râului Bega, așa cum aflăm din pozele de arhivă.

Starea avansată de degradare și văduvirea de multe obiecte de valoare au condus la cedarea imobilului aparținând Comunității Evreiești către Teatrul Național, situația rămânând la fel însă până în prezent. Clădiri precum Palatul Stefania, Casa Mercur (în Piața Traian) ori Palatul Nagele (Str. Dacilor) se află într-o stare asemănătoare, însemnătatea lor peisagistică fiind evident uriașă, unele detalii din conținutul vizual-artistic plasându-le, din nou, în unic și inedit.

O amprentă a nostalgiei eterne

Este legitim, așadar, să observăm un paradox al acestui oraș – caz care, desigur, nu este singular – în care progresul premerge conservării, iar schimbarea aduce, de la sine, uitare. Cartierul Fabric a căpătat după această rețetă o amprentă a nostalgiei eterne, din care nici prezentul, dar mai ales viitorul nu par a avea vreun contur.

Vechea zicală potrivit căreia „tot ce e bun vine din Fabric” a primit astăzi cel mult o conotație cinică, iar identitatea și totodată eleganța acestei părți de oraș (căci atât se mai poate numi) riscă să se atrofieze în timp, până la dispariție… Or fără o identitate nimic nu poate dura, nu poate avea curs istoric, nu se poate regăsi pe sine.

Articol scris de ȘERBAN DINU


Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *