Pentru că astăzi este 17 martie, reprezentanții Muzeului Național al Banatului au ținut să ne reamintească despre semnificația acestei date în spațiul rural arhaic, plin de povești fabuloase păstrate în memoria colectivă.
17 martie se ține în sat ca zi de hotar. Sfântul Alexie dezleagă pământul, iar șerpii ies din culcușuri, chemați de căldura care urcă din adânc. În Banat, oamenii îi spun Ziua Șarpelui și o păstrează din bătrâni, cu grijă și cu o oarecare teamă.
Spre seară, fierul răsună sub mâna celei mai vârstnice femei. Sunetul acesta ține locul întărit și pune graniță între gospodărie și ceea ce rătăcește pe lângă ea. Se mai spune că în ziua aceasta se mătură pragul și se înconjoară casa, ca locul să rămână curat și păzit.
Fiecare casă are șarpele ei. Așa spun bătrânii. Nu se arată oricui și nu umblă pe lumină. Stă legat de temelie și de norocul casei. Unde el ține locul, oamenii trăiesc în bună învoială. Când pleacă, rămâne gol în ziduri și în viața celor dinăuntru. Noaptea îi aparține. Atunci iese și trece prin încăperi fără zgomot, ca o umbră vie. Nu atinge, nu tulbură, doar veghează.
În piatra veche de la Tibiscum, aceeași credință prinde chip. Mercur ține toiagul în jurul căruia se strâng doi șerpi. Semn dus din vremuri vechi, legat de drumuri, de treceri și de păzire.
În iarbă, lângă apă și ziduri, trăiește și șarpele de casă, Natrix natrix. Neveninos, cu pete galbene la cap, ca două semne de recunoaștere. Își leapădă pielea și merge mai departe, an după an, în legea lui.
Se mai spune că în această zi nu se dă nimic din casă, ca norocul să rămână înăuntru. Pragul capătă putere de hotar. Între piatră, casă și pământ, șarpele rămâne același. Paznic și semn.
Iar când numele lui ajunge rostit, bătrânii spun așa:
„Idiță, idiță / Ține-te de pieliță. / Pielița de carne, / Carne de os, / Osul dă veninul jos. / Descântecul să fie de folos.”
