Ziua primilor martiri din Decembrie 1989

Pentru timișoreni, și la 26 de ani de la declanșarea Revoluției la Timișoara, în 16 decembrie 1989, ziua următoare, de 17 decembrie, are semnificația ei specială, scrisă cu sânge pe caldarâmul orașului. Dacă regimul de atunci nu trăgea în manifestanți probabil că s-ar mai fi menținut o vreme. Dar a tras și primul mort secerat de gloanțe în orașul bănățean a însemnat începutul sfârșitului pentru Nicolae Ceaușescu și pentru întregul sistem comunist.

În acea zi a încleștării, Timișoara a plătit cu jertfa a 59 de eroi, majoritatea oameni tineri, ieșiți pe străzi pentru a striga „Libertate!”. Ei sunt primii martiri ai Revoluției. Alte sute de manifestați au fost răniți. Spitalele erau pline cu oameni care sângereau.

Scriu această sinteză de cuvinte pentru ca acei care au uitat să facă un minim efort de aducere-aminte sau cei care nu le-au trăit să aibă răbdarea să le citească, căci vorbesc despre acele zile.

Într-o lume grăbită ca a noastră până și istoria, de prea multe ori, trece nebăgată în seamă. Iar după 26 de ani, ceea ce mai rămâne în urma unor evenimente cruciale, cum au fost și cele din 1989, sunt doar niște pagini scrise și rescrise de niște oameni, după conștiința lor sau după voia vremurilor.

Din păcate, în acest răstimp, mai lung chiar și decât domnia ultimului dictator comunist, regimul democratic instalat după Revoluție nu a fost în stare sau nu a dorit să afle adevărul despre ceea ce s-a întâmplat de când s-a aprins scânteia revoltei la Timișoara, în 16 decembrie, la casa parohială a pastorului Laszlo Tökes, și până la 22 decembrie 1989, când regimul a căzut prin fuga dictatorului.

De câte ori trec podul către Piața Maria, mă închin la statuia poetului Ion Monoran, unul dintre cei trei timișoreni care au oprit tramvaiele atunci.

„Salutare, umbră veche!” îmi zic în gând și merg mai departe. Însă, indiferent în ce direcție aș lua-o, pe stradă întâlnesc, și asta în fiecare zi, oameni care au fost în urmă cu 26 de ani pe arterele Timișoarei și care au pierdut pe cineva drag, au fost răniți sau arestați în prima zi cu gloanțe și sânge, dar au avut curajul să lupte, să se împotrivească sistemului comunist. Cei mai mulți nu mai sunt tineri, au griji și riduri pe fețe. Timișoara, deși e altfel acum, un slogan încă răzbește și ne răscolește peste timp: „Păcat, păcat de sângele vărsat!”

Mai mult de atât, recent, dosarul Revoluției, probabil un vagon de hârtii, constituind probe, mărturii și imagini a fost clasat. Să amintim și faptul că Revoluția a fost confiscată, furată sau batjocorită, dar, cu toate acestea, ea a învins, iar astăzi trăim în libertate. De altfel, singurul câștig este acesta.

Cum însă sunt mulți care cred că libertatea a fost de când lumea pe pământul pe care îl călcăm, la Timișoara sau oriunde în țară, trebuie să le spunem că greșesc. Libertatea și lipsa ei sunt noțiuni reversibile și între ele e o doar o membrană subțire.

Una începe unde se termină cealaltă și invers. A ne aminti de martiri și a veghea ca democrația și libertatea să fie la locul lor, reprezintă o datorie perpetuă a timișorenilor, a românilor care ne bucurăm de ele.