Un înger dansa în plină zi. Jos, lângă tribuna Sălii de sport din Recaş, de mai bine de un ceas, se desfășoară un spectacol. După fiecare evoluție se aplaudă. Uneori se strigă încurajator.
Pe scenă sunt dansatori prinși într-un concurs. Zeci de costume populare de-o frumusețe rară, unele vechi, zestre de la străbunici, sunt aduse la vedere. Se intră și se iese din scenă în ropote de aplauze. Miza e mare. Juriul, parcă și el copleșit de măiestria, de ritmul, de strădania dansatorilor, se consultă des. Se discută ca-n instanță, cu mâna la gură, să nu priceapă cei din preajmă ce se vorbește la masa unde se hotărăște totul.
Intră în scenă un alt ansamblu. Ropote de aplauze umplu spațiul, dansatorii, stârniți de primirea făcută, joacă asemenea unui iureș. Când strâng și lărgesc hora, crezi că pulsează o inimă.
La un moment dat, din cerc se desprinde un puști. Își pune mânuţele în șolduri și dansează. Ceilalți s-au oprit. Așa cere coregrafia. Puștiul are în el atâta armonie, face atât de bine pașii, mișcările, încât crezi că plutește. De minute bune sala a amuțit, se uită înmărmurită, un copil, ca un înger, are opt ani băiatul, dansează.
Crezi că s-a născut jucând. Are darul de a capta atenția. După ce părăsește scena, câteva momente, crezi că nu se mai întâmplă nimic. Cineva sesizează și-l îndeamnă să continue. Puștiul revine în scenă, joacă fără pic de efort. E încântător!
E final de spectacol. Se mai întâmplă ceva. Din tribună vin să-l felicite pe puști cunoscuți și necunoscuți, copii, tineri sau oameni în toată firea. Îngerul nu se arată copleșit, zâmbește, stă la fotografie, se lasă mângâiat. Costumul popular crezi că a crescut pe el. Este, ca ținută, fără cusur.
„Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, îl întreabă o doamnă din grupul ce îl înconjoară. Îngerul, fără să-l deruteze momentul de admirație, îi răspunde pe loc:
– Dansator!
Nu l-am mai văzut. Am tot sperat să aud că a fost remarcat de cineva și i-s-a deschis calea spre piscul pe care el l-ar urca, în pași de dans, cu o rară ușurință. Locul unde s-ar fi văzut dintr-o mie!
* * * * *
Acum câteva zile, puştiul care uimea asistența, după doisprezece ani, m-a căutat. Trăieşte în Germania. Unde a plecat – au trecut destule anotimpuri de atunci- cu familia. Am topit distanţa povestind la telefon.
Când vine pe acasă, ne-am înţeles, dă un semn!
Nu a ajuns dansator. Închei ca şi atunci:
– Se numeşte Bogdan Miron şi e plin de har. Şi mai are un destin pe care nimeni nu-l ştie.
