Ultimul dintre partizanii antibolșevici bănăţeni a plecat la Domnul

Petru Gherga, fost luptător în Munţii Banatului ca membru al unei grupări de rezistenţă anticomunistă, a plecat la cele veşnice, la vârsta de aproape 90 de ani.

Născut la data de 1 noiembrie 1928, bănăţeanul, de loc din Rusca Teregova, s-a numărat printre cei care au avut curajul de a pune mâna pe armă pentru a lupta împotriva regimului bolşevic instaurat forţat în România de Uniunea Sovietică şi “legitimat” prin alegerile falsificate din anul 1946.

CITEŞTE ŞI: Hoți prinși cu ajutorul camerelor video, într-o localitate de lângă Timișoara

Avea doar 21 de ani atunci când s-a alăturat altor consăteni, într-o numeroasă grupare de partizani comandată de colonelul Ion Uţă. Camarazii săi fie au fost ucişi în luptă, fie au fost executaţi sau au murit în puşcăriile comuniste, dar Petru Gherga a reuşit să supravieţuiască.

Capturat în 1950, apoi condamnat iniţial la închisoare pe viaţă – ulterior pedeapsa i s-a redus la 25 de ani de puşcărie – ruscanul a făcut cunoştinţă cu nu mai puţin de 11 temniţe comuniste.

A executat 14 ani de închisoare, fiind eliberat în 1964, când s-a reîntors în satul natal, Rusca Teregova, unde a locuit până la plecarea la cele veşnice.

CITEŞTE ŞI: Schimbare majoră în noua Lege a Asociaţiilor de proprietari. Ce devine obligatoriu la plata întreţinerii

Pentru o scurtă perioadă, Petru Gherga a intrat în politică, în 1996 fiind ales consilier judeţean în Caraş-Severin, pe lista Partidului Naţional Ţărănesc. Anul acesta, în luna iunie, fostul partizan bănăţean a primit, din partea preşedintelui Klaus Iohannis, Ordinul Serviciul Credincios în Grad de Cavaler.

A fost înmormântat vineri, în satul de baştină Rusca Teregova. Mai degrabă îşi dădeau viaţa decât să accepte bolşevizarea Propaganda comunistă a bătut toba mult timp pe apartenenţa legionară a celor care au pus mâna pe arme împotriva regimului de sorginte sovietică instalat în 1946.

În realitate, au luptat în munţi şi legionari, şi ţărănişti, şi liberali, şi militari, dar şi foarte mulţi ţărani, studenţi şi chiar preoţi fără pasiuni politice, însă patrioţi şi vădind o ură naturală împotriva comuniştilor care, după falsificarea alegerilor, au sporit foarte mult cotele de produse agricole percepute, iar din 1949 au trecut şi la colectivizarea forţată. Legendarul comandant de rebeli anticomunişti

CITEŞTE ŞI: Cum arată casa care costă 1.000 de euro! Are 75 de metri pătrați și rezistă la cutremure și incendii

Spiru Blănaru, unul dintre martirii rezistenţei din Munţii Banatului, fusese într-adevăr legionar, dar iată ce mărturisea chiar el într-o scrisoare adresată unui alt partizan:

“De când stau aici în grup cu aceşti oameni, hotărâţi să lupte până la unul, am observat un lucru extrem de important în felul lor de comportare. Deşi suntem, ca apartenenţă politică, diferiţi, ne înţelegem ca fraţii. Nu facem diferenţă între noi.

Aici, după cum ştii, sunt mulţi legionari, ţărănişti, liberali şi militari. Suntem de atâta timp la un loc, dar nu i-am auzit o dată să facă deosebire între ei după apartenenţa politică.

Toţi suntem români şi trebuie să fim uniţi în faţa duşmanului. Deşi cel mai mare păcat al românilor este lipsa de unitate, noi aici am reuşit să realizăm, în ciuda păcatului, unitatea între noi”.

Colonelul Ion Uţă, comandantul altei importante grupări de partizani din Munţii Banatului, nu numai că n-avea vreo simpatie pentru Garda de Fier, ci chiar luase măsuri de pedepsire a legionarilor în perioada când a ocupat postul de prefect al judeţului Caraş-Severin.

Cu toate acestea, Uţă a colaborat – la fel procedând şi comandorul Petru Domâşneanu, şi fraţii Duicu sau ale căpetenii de partizani – şi cu Blănaru, dar şi cu alţi foşti legionari, pentru a lupta mai eficient cu trupele Securităţii, care mobiliza detaşamente tot maimari pentru a lichida rezistenţa armată anticomunistă, utilizând în acelaşi timp metode perverse, precum şantajul pentru obţinerea de informaţii, premii în sume mari de bani pe capul rebelilor sau pedepsirea cruntă a celor care îi sprijineau.

O glorioasă, dar şi tragică filă de istorie

Pe plaiuri bănăţene şi nu numai, căci şi în alte zone ale ţării s-au găsit mulţi români care au luat calea codrilor pentru a rezista cu arma în mână – a se vedea în special grupurile conduse de locotenentul Toma Arnăuţoiu şi de colonelul Gheorghe Arsenescu în Argeş sau Gogu Puiu în Dobrogea, ori rezistenţa masivă din Munţii Făgăraşului – s-a scris, aşadar, o glorioasă, dar şi tragică filă de istorie a României.

Istoricii vorbesc despre nu mai puţin de 1.200 de grupuri de luptători antibolşevici care au acţionat în munţii României între anii 1945 şi 1959.

Petru Gherga, cel mutat acum la Domnul, a fost ultimul dintre cei care mai puteau mărturisi despre participarea la luptele din codrii Caraşului cu trupele Securităţii, despre anii grei petrecuţi în asunzătorile din munţi sau despre chinurile din temniţele în care partizanii supravieţuitori şi-au plătit – prin torturi, frig şi foamete, mulţi chiar cu viaţa – credinţa în libertatea neamului lor.