Timişoara. Uneori, justiţia e oarbă şi la propriu, nu doar la figurat

ivascu

# Un timişorean acuză două instanţe de judecată că i-au ruinat viaţa transformând albul în negru şi negrul în alb # Adrian Ivașcu e obligat să-i plătească retroactiv fostei soţii, stabilită în Germania, pensie de întreţinere pentru minorul aflat, de fapt, în îngrijirea sa, la Timişoara # În urma proceselor, timişoreanul rămâne fără copil, fără bani şi riscă să-şi piardă şi apartamentul în care locuieşte împreună cu fiul său

Justiția e oarbă, spune o zicală celebră, adică e imparțială, nu face deosebiri între săraci și bogați, între tineri și bătrâni etc. Nu de puține ori, însă, justiția din România, prin unii dintre slujbașii ei, onor judecătorii, demonstrează că trecerea de la sensul figurat la cel propriu al termenilor poate fi făcută extrem de ușor.

Recent, ne-a călcat pragul un timișorean revoltat și dezamăgit de sentințele primite din partea a două instanțe locale, Judecătoria Timișoara și Tribunalul Timiș. Cum nu este nici primul și nici ultimul justițiabil nemulțumit de verdictul cu care s-a ales din partea judecătorilor și cum fiecare dintre noi este subiectiv atunci când este vorba de propria persoană, cazul lui Adrian Ivașcu părea, la prima vedere, unul ca oricare altul: în urma divorțului, mama primește copilul, iar tatăl este obligat la plata unei pensii de întreținere. Doar că povestea lui Adrian – în dublul rol de tată și de justițiabil – are niște particularități care o scot din banalitate, astfel că am considerat interesant să v-o prezentăm și dumneavoastră, cititorilor.

Planuri eșuate

Adrian Ivașcu (40 de ani) s-a căsătorit în 2002 cu A.R. (36 de ani), iar în 2008 a venit pe lume copilul celor doi, E.M. Un an mai târziu, cei doi soți au stabilit să emigreze în Germania, pentru a avea un trai mai bun. A. a plecat prima, în timp ce Adrian a rămas cu copilul în țară, urmând ca după ce soția sa va fi obținut o stabilitate financiară, să plece și el cu micuțul E.M. Socoteala de acasă nu s-a potrivit, însă, cu cea din Germania, acolo unde – susține Adrian – soția sa a intrat, în 2011, într-o relație de concubinaj cu un bătrân în vârstă de 80 de ani, urmarea fiind că, la una dintre venirile ei la Timișoara, A. i-a propus lui Adrian să divorțeze deoarece respectivul bărbat i-ar fi promis că o va ajuta să-și găsească un loc de muncă mai bun și să dobândească cetățenia germană. Cum dragoste cu sila nu se face, s-a ajuns, finalmente, la divorț, astfel că Judecătoria Timișoara dispunea, în ianuarie 2012, următoarele: desfacerea căsătoriei dintre cei doi, exercitarea autorității părintești în exclusivitate de către Adrian și stabilirea locuinței minorului E.M. la domiciliul tatălui. De asemenea, instanța o obliga pe mama copilului la plata unei contribuții de întreținere în cotă procentuală de un sfert din venitul minim lunar pe economie, începând cu data pronunțării hotărârii și până la majoratul minorului.

Din nou în instanță

La un an distanță de la pronunțarea divorțului, fosta soție a lui Adrian nu mai este de acord cu aspectele stabilite prin acea sentință judecătorească și se adresează justiției, solicitând Judecătoriei Timișoara exercitarea în comun a autorității părintești de către ambii părinți cu privire la minorul E.M., stabilirea locuinței copilului la reclamantă (adică la adresa la care locuiește mama minorului în Germania) și stabilirea unei contribuții lunare de întreținere raportat la veniturile pârâtului, Adrian Ivașcu, în cotă de un sfert din veniturile nete ale acestuia.

Câștigătorul ia tot

Procesul durează un an și patru luni, iar verdictul instanței a fost favorabil pe deplin reclamantei, A. primind chiar mai mult decât a cerut… Astfel, instanța a hotărât admiterea acțiunii reclamantei și respingerea cererii reconvenționale formulate de pârât, dispunând ca: autoritatea părintească cu privire la minorul I.E.M. să fie exercitată în comun de către ambii părinți, iar locuința minorului I.E.M. să fie stabilită la reclamantă. De asemenea, pârâtul este obligat să plătească lunar minorului, cu titlu de pensie de întreținere, o cotă procentuală de un sfert din veniturile nete lunare realizate de acesta, de la data introducerii acțiunii și până la majoratul minorului sau până la schimbarea împrejurărilor avute în vedere la pronunțarea sentinței, reclamanta urmând să-și execute obligația de întreținere față de minor în natură. Adrian Ivașcu a mai fost obligat de către instanță, în favoarea reclamantei, la plata sumei de 5.618 lei și 386,07 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă timbru, timbru judiciar, onorariu avocațial, cheltuieli transport, costuri evaluare psihologică minor și psihiatrică minor și părți.

Duelul continuă

Nemulțumit de acest verdict, Adrian Ivașcu face apel, iar în continuare vă vom prezenta pasaje semnificative din motivarea acestuia, care a ajuns sub ochii judecătorilor instanței superioare, Tribunalul Timiș. În motivarea apelului său, Adrian Ivașcu a sintetizat, pe puncte, criticile aduse primei instanțe. Nu vom trece, însă, în revistă toate aceste precizări, conștienți fiind de gradul de subiectivism inerent pe care l-ar fi putut manifesta Adrian Ivașcu în conceperea apelului, ci ne vom opri doar la nemulțumirile acestuia legate de aspecte strict procedurale.

Dreptul la apărare e opțional?!

Astfel, prin încheierea de ședință din data de 30 septembrie 2013, instanța a admis proba expertizei medico-legale psihiatrice atât a minorului, cât și a părinților, însă expertizele efectuate părinților, pe baza cărora instanța și-a motivat sentința, au fost depuse la dosar în data de 12 iunie 2014, DUPĂ data rămânerii în pronunțare asupra cauzei deduse judecății (6 iunie). „Considerăm că această probă nu trebuia luată în calcul, subsemnatul neputând să o contest sau să formulez obiecțiuni cu privire la aceasta, instanța provocându-mi astfel o vătămare, prin faptul că mi-a fost nesocotit dreptul la apărare și, respectiv, dreptul la contradictorialitate„, precizează, în apelul său, Adrian Ivașcu.

Jurisprudența are cuvântul

Și omul are perfectă dreptate, iar asta n-o spunem noi, că nu suntem specialiști, ci o spun alții mai pricepuți decât noi. Prin decizia nr. 1852 din 14 mai 2002, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a statuat că este încălcat principiul contradictorialităţii, iar hotărârea astfel pronunţată este lovită de nulitate, atunci când instanţa, primind după închiderea dezbaterilor un set de acte, pe care nu le-a pus în discuţia părţilor, pronunţă hotărârea pe baza lor. Nu puține au fost cazurile de încălcare a principiului contradictorialității dezbătute și de celebra CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului); de exemplu, în cauza Oral contra Turciei, CEDO a reţinut încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, întrucât în faţa instanţelor interne acestuia nu i-a fost comunicat raportul de expertiză pe care, de altfel, instanţa şi-a fundamentat hotărârea, conferindu-i o importanţă sporită. În măsura în care raportul respectiv nu îi fusese comunicat reclamantului, acesta nu a putut să îşi exprime punctul de vedere cu privire la raport pentru a-l critica. Așadar, simplul fapt că s-a încălcat acest principiu ar fi trebuit să atragă după sine, în apel, anularea hotărârii primei instanțe, însă nu s-a întâmplat așa. Dar să nu anticipăm…

Procedură îndeplinită pe sărite

O altă critică formulată de Adrian Ivașcu în apelul său a vizat modul lejer în care prima instanță a tratat situația locativă a fostei sale soții: Instanța nu a avut în vedere că subsemnatul am o locuință proprietate personală, în care minorul s-a născut și a crescut și nu observă că, de fapt, situația locativă a reclamantei este incertă, aceasta nefăcând dovada că deține o locuință în Germania, chiar și cu chirie, nedepunând la dosarul cauzei nici un titlu în baza căruia ar deține un spațiu locativ, cu toate că instanța îi pune în vedere de nenumărate ori, prin încheierile de ședință, chiar sub sancțiunea suspendării cauzei. De asemenea, instanța nu a observat că aceasta locuiește la cineva, respectiv la dl. S.E. (concubinul acesteia), într-un spațiu care ar fi și birou, și domiciliu, așa cum rezultă din ancheta socială efectuată în cazul său, și nu insistă în completarea anchetei sociale cu privire la persoanele cu care aceasta locuiește, respectiv la starea lor de sănătate, conform cerințelor formularului A. Astfel, având în vedere că aceasta nu face dovada deținerii unui contract de închiriere sau a unui titlu de proprietate, nici măcar nu știm cine deține dreptul de folosință asupra acelui imobil unde reclamanta pretinde că locuiește și dacă este de acord ca minorul să locuiască acolo. Considerăm că instanța a apreciat în mod nelegal că reclamanta deține o locuință, din moment ce aceasta nu a prezentat nici un titlu în baza căruia ar deține această locuință. Mai mult decât atât, reclamanta nu a depus nici măcar un act de identitate de unde să reiasă unde are domiciliul, cu toate că instanța, la începutul dosarului, prin încheierea de la fila 11, îi solicită acesteia să depună o copie a cărții de identitate certificată conform cu originalul„. Bun, este cert că fosta soție a lui Adrian Ivașcu nu doarme în stradă, ci acasă la cel cu care conviețuiește, respectivul cetățean german și, cu siguranță, în acel spațiu locativ este suficient loc pentru încă o persoană, în speță minorul E.M., doar că cerințele strict procedurale cerute de lege, depunerea unui act de identitate din care să reiasă adresa sau a unui contract de închiriere, n-au fost respectate în acest caz, instanța mergând cu ochii închiși – că tot e oarbă, nu? – pe mâna reclamantei și crezând-o pe cuvânt că locuiește cu forme legale în respectivul imobil din Munchen.

Un contract dubios

În ceea ce privește situația materială/financiară a reclamantei, același formular A prevăzut în cadrul anchetei sociale o obliga pe mama copilului să demonstreze că are un loc de muncă stabil și să precizeze, cu documente, care este venitul mediu lunar net realizat în ultimele șase luni. Cerințe ignorate, din nou, de instanță, deși, formal, judecătorul a insistat pentru respectarea lor: „Prin încheierile de ședință din data de 20.05.2013, 6.01.2014, 14.04.2014, instanța solicită reclamantei în mod repetat dovada veniturilor nete pe ultimele șase luni, venituri care nu au fost depuse nici până la finalul procesului, reclamanta depunând doar dovada veniturilor realizate pe anul 2011, cu aproximativ doi ani înainte de introducerea acțiunii. Considerăm că ar fi necesar ca aceasta să depună și veniturile pe anul 2012, respectiv 2013. Aceasta mai depune un contract de prestări servicii pentru activități în gospodărie, încheiat la data de 10.12.2012, chiar înainte de introducerea acțiunii, încheiat clar pro causa, pentru a se folosi de el în prezentul dosar. Acest contract nu poartă nici o ștampilă, nici măcar a reclamantei care ar fi încheiat acest contract în cadrul PFA-ului deținut, nu pare înregistrat niciunde, oricine putând încheia un astfel de contract, fie doar și pentru o lună. Mai mult decât atât, la o simplă căutare pe Google a străzii (…) unde se presupune că ar trebui să fie domiciliul persoanelor cu care reclamanta a încheiat acest contract și unde prestează serviciile în gospodărie descrise, din primul rezultat reiese că acolo se află o companie imobiliară (…). De asemenea, la o simplă căutare pe Google a numărului de telefon 089… din acest contract, găsim că numărul aparține lui E.S. (n.r. – persoana cu care reclamanta locuiește la Munchen) și nicidecum nu este numărul reclamantei. Mai mult decât atât, reclamanta declară în cadrul raportului de expertiză medico-legală psihiatrică (raport pe care nu am avut posibilitatea să-l contestăm sau să solicităm completarea lui, deoarece a parvenit la dosarul cauzei ulterior rămânerii în pronunțare, că <inițial a lucrat ca îngrijitoare bătrâni, în prezent lucrează ca asistent medical pentru profilaxia igienei dentare>. Deci, totuși, cu ce se ocupă reclamanta? Este acest contract de prestări servicii unul valid, real, în vigoare? Considerăm că reclamanta ar trebui să facă dovada acestor venituri realizate în baza contractului mai sus menționat printr-un document oficial, emis de o autoritate germană, așa cum a depus și pentru veniturile din anul 2011„.

Retroactivitate de neînțeles

O altă critică menționată de Adrian Ivașcu în apelul înaintat Tribunalului Timiș: „Prin sentința atacată, instanța mă obligă la plata pensiei de întreținere către minor de la data introducerii acțiunii, cu toate că minorul a fost și este în continuare în creșterea și îngrijirea mea, fiind singurul în prezent care suportă cheltuielile necesare traiului de zi cu zi, a cheltuielilor de întreținere, a grădiniței, controalelor medicale ale minorului, medicamentația necesară minorului etc. Considerăm că această decizie nu poate fi menținută, fiind de-a dreptul abuzivă, instanța neluând în considerare faptul sau uitând cu desăvârșire că eu sunt cel care m-am ocupat de creșterea și educarea minorului și o fac în continuare, am suportat cheltuielile necesare întreținerii lui, ci mă pune să plătesc o pensie alimentară ca și cum minorul ar fi fost în îngrijirea reclamantei și aceasta ar fi suportat toate cheltuielile în ceea ce privește întreținerea acestuia. Astfel, legal și corect ar fi fost obligarea la pensie alimentară de la data rămânerii definitive a sentinței și în nici un caz de la data introducerii acțiunii. De altfel, însăși reclamanta de-acum, A.R., a fost obligată, la rândul său, prin sentința de divorț din ianuarie 2012, să îi plătească fostului soț, pe seama minorului, pensia de întreținere începând cu data pronunțării hotărârii, nicidecum de la data introducerii acțiunii în justiție… În ce ne privește – e o părere de profan – credem chiar că ar fi logic ca Adrian Ivașcu să plătească pensie de întreținere de la data la care mama minorului își va fi luat efectiv copilul cu ea în Germania, nu de la data rămânerii definitive a sentinței, fiindcă altfel e posibil ca de la o dată la alta să treacă un an, de exemplu, perioadă în care tot Adrian Ivașcu îl va fi îngrijit pe minor, iar mama acestuia ar încasa bine-mersi banii plătiți de tată drept pensie de întreținere.

Calcule a la Pristanda…

În sfârșit, Adrian Ivașcu susține că judecătorul de la instanța de fond a comis o eroare când a făcut calculele de final: „Cheltuielile de judecată la care am fost obligat prin dispozitivul sentinței atacate sunt de două ori mai mari decât a solicitat însăși reclamanta. Astfel, reclamanta solicită cu titlul de cheltuieli de judecată următoarele sume: taxa judiciară de timbru – 8 lei, timbrul judiciar – 0,15 lei, cheltuieli de deplasare care NU au fost făcute cu ocazia expertizei – 386,07 euro, onorariu de avocat al reclamantei – 2.400 de lei, expertiza în valoare de 355 lei. Printr-un simplu calcul se poate vedea că totalul cheltuielilor solicitate este de 2.763,15 lei și 386,07 euro, în nici un caz 5.618 lei și 386,07 euro, instanța dând mult mai mult decât s-a solicitat. De asemenea, contestăm și plata biletului de avion pe care reclamanta spune că l-ar fi plătit pentru a veni la efectuarea expertizei, având în vedere că biletul de avion este pentru datele de 30.11.2013 și 01.12.2013, iar expertiza a avut loc în datele de 01.04.2014 și 02.04.2014„. Incredibil, dar adevărat: reclamanta pretinde o sumă oarecare drept cheltuieli de judecată, iar instanța îi acordă de două ori mai mult! Diferența o reprezintă, de fapt, propriile chetuieli de judecată ale… pârâtului, pus practic să îi achite reclamantei nu doar banii cheltuiți de aceasta, ci și banii cheltuiți chiar de el, asta pentru că judecătorul n-a făcut diferența între chitanțele depuse separat de cele două părți! Culmea este că reclamanta a redactat și un sumar al cheltuielilor de judecată pretinse, adică instanța nu trebuia decât să ia act de această sumă și să i-o acorde, pur și simplu, solicitantei…

Decontare aiuritoare

În aceste condiții, este evident că observarea de către judecător a discrepanței dintre datele la care a avut loc expertiza psihiatrică (1 și 2 aprilie 2014, zile fixate de instanță chiar la solicitarea reclamantei – documentul se află depus la dosar -, care a precizat că atunci se află în țară pentru a-și vedea copilul, dar apoi a cerut decontarea cheltuielilor de deplasare pretinzând că s-a deplasat din Germania în România pentru efectuarea expertizei) și datele înscrise pe biletele de avion depuse la dosar (30 noiembrie și 1 decembrie 2013) a reprezentat o misiune mult, mult mai dificilă.

În apel, ca la fond…

Bun, v-am redat o parte dintre motivele expuse de Adrian Ivașcu în apelul său supus judecății unui complet al Tribunalului Timiș, lăsând deoparte alte chestiuni ce țin strict de fondul cauzei, în ideea de a exclude orice nuanță de subiectivism. Ne exprimăm, din nou, o părere de profan, opinând că cele prezentate mai sus ar fi fost suficiente pentru ca instanța apelată, Tribunalul Timiș, dacă nu să admită apelul lui Adrian Ivașcu, măcar să desființeze în parte hotărârea primei instanțe. Nu s-a întâmplat așa, un complet al Tribunalului Timiș respingând, în noiembrie 2014, apelul lui Adrian Ivașcu, care s-a mai pricopsit cu o altă sumă – 2.400 de lei cheltuieli de judecată (onorariul avocatului) – pe care a fost obligat să o achite fostei sale soții.

Jalbă către CSM

Practic, instanța de apel a confirmat, în totalitate, sentința dată de instanța de fond, iar în motivarea sa și-a adus propriile argumente pentru a explica validarea hotărârii pronunțate de Judecătoria Timișoara. Deși conștient că a fost înfrânt definitiv și că nu mai are altceva de făcut decât să se conformeze celor stabilite de justiție, Adrian Ivașcu s-a adresat Consiliului Superior al Magistraturii, formulând plângeri împotriva judecătorilor de la cele două instanțe timișene.

Acuzație gravă

În petiția sa, Adrian Ivașcu îi acuză pe cei doi judecători ai instanței de apel că au falsificat practic una dintre concluziile formulate de comisia de experți ai Institutului de Medicină Legală Timișoara în raportul de expertiză psihologică și psihiatrică a minorului E.M. Despre ce este vorba? În motivarea sa prin care respinge apelul lui Adrian Ivașcu, completul Tribunalului Timiș susține următoarele: În cauză a fost efectuat un raport de expertiză medico-legală a minorului I.E.M. la Institutul de Medicină Legală Timișoara, concluziile acestui raport fiind (…), reținându-se că minorul are în prezent tulburări de comportament urmare a unor posibile scene de violență din familie„. Ei bine, în respectivul raport de expertiză se scrie negru pe alb: În concluzie, în urma examinării psihologice și psihiatrice s-a constatat că minorul I.E.M. NU prezintă în prezent tulburări de comportament urmare a unor posibile scene de violență din familie„. Ca atare, Adrian Ivașcu le scrie astfel celor de la CSM: În concluzia celor doi judecători reclamați aici, se observă că textul din expertiza minorului este modificat pentru a mă denigra pe mine, ci nu este o omitere a unui cuvânt din neglijență. Astfel, din concluzia medicilor de la IML – <nu prezintă în prezent> – cei doi judecători falsifică concluzia spunând că <minorul are în prezent>. Dacă era vorba despre a omite din neglijență un cuvânt, era <prezintă în prezent>, omițând cuvântul <nu>, dar se observă că este modificat în <are în prezent>, rezultând fără tăgadă că judecătorii au judecat cu rea-credință întregul apel„.

O interpretare contrazisă de ÎCCJ și CEDO

Mai departe. Iată ce notează, în motivarea sentinței, instanța de apel cu privire la depunerea raportului de expertiză medico-legală psihiatrică a celor două părți (reclamantă și pârât) după rămânerea în pronunțare a instanței de fond: În ceea ce privește raportul de expertiză medico-legală psihiatrică depus la filele 329 și următoarele dosar fond, instanța de apel apreciază faptul că acesta fiind depus la 12.06.2014, după rămânerea în pronunțare de către prima instanță, la 06.06.2014, nu se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, astfel cum a solicitat apelantul, fiind suficientă înlăturarea acestuia la aprecierea ansamblului probator administrat în cauză, pentru a fi respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare al ambelor părți în proces„. Cum spuneam, noi suntem profani, putem crede pe cuvânt instanța de apel că totul a fost OK, doar că jurisprudența, atât cea internă, cât și cea europeană (vezi cele două exemple prezentate mai sus, decizia nr. 1852/14.05.2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, respectiv cauza Oral contra Turciei, de la CEDO), spune altceva și anume că încălcarea principiului contradictorialității într-un proces atrage după sine anularea hotărârii judecătorești respective. Adică nu este suficientă doar înlăturarea din ansamblul probator, așa cum susține, în acest caz, instanța de apel. Pe de altă parte – întreabă Adrian Ivașcu în memoriul adresat CSM – „se scoate din motivare, dar sunt obligat la plata expertizei în valoare de 270 lei și 386,07 euro?!”…

Codul civil, comentat și adnotat

În ceea ce privește contestarea de către Adrian Ivașcu a datei de la care a fost obligat la plata pensiei de întreținere, cei doi judecători de la instanța de apel precizează în motivarea lor: „Critica adusă de apelant cu privire la data când începe să curgă obligarea sa la plata contribuției de întreținere în cuantum de 1/4 din veniturile lunare nete este neîntemeiată raportat la faptul că contribuția de întreținere a fost executată doar în natură de către pârâtul Ivașcu Mihai Adrian, prev. art. 530-531 CPC (de fapt, e CC – n.r.), prevederile legale în materia contribuției de întreținere, neexcluzând cumularea celor două forme de executare a obligației de întreținere în natură și în bani, atunci când instanța consideră necesar„. Am răsfoit și noi Codul Civil și am constatat că articolul 530, alineatul 1 spune așa: „Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională„. Adică exact ce a făcut Adrian Ivașcu de șase ani încoace! Trecem la alineatul 2 al aceluiași articol: Dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani„. Deci plata în bani se face doar dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, or nu este cazul în speța de față, din moment ce, în ultimii șase ani, mama s-a aflat în Germania, iar copilul a fost crescut de tată în România! Într-adevăr, Codul Civil nu exclude explicit cumulul celor două forme de întreținere – în natură și în bani -, dar credem că prepoziția „dacă” de la alineatul 2 nu mai are nevoie de alte adnotări sau precizări.

Inconsecvență uluitoare

Trecând la un alt aspect „lămurit” de instanța de apel – data de la care se plătește pensia de întreținere -, Adrian Ivașcu scrie următoarele în memoriul adresat CSM: În sentința de la prima instanță, sunt obligat la o pensie de întreținere copil începând cu data de 14 februarie 2013 (data introducerii acțiunii de către mama minorului – n.r.), deci de acum 26 de luni (sunt deja 31 de luni – n.r.), cu toate că eu sunt singurul care întreține copilul, dar am și de plătit <pensie de întreținere> pentru copil unei persoane care nu întreține copilul (minorul se află și la această oră la tatăl său, iar mama e în Germania – n.r.). Depun în anexa 10 decizia civilă nr. (…) din 10 decembrie 2013, unde același judecător (…) (este vorba de unul dintre cei doi judecători ai instanței de apel de la cauza lui Adrian Ivașcu – n.r.) schimbă data de la care alt tată este obligat la plata pensiei de întreținere copil, de la data plecării copilului de la domiciliul tatălui (22.08.2012), după ce prima instanță a hotărât că data de la care se plătește pensia de întreținere este data de la care a fost introdusă cererea (14.02.2012), ca în acest dosar. Judecătorul (…) motivează în dosarul (…) că tatăl a contribuit până la acea dată (…), analizând cu rea-credință în dosarul meu și spunând că mai trebuie să plătesc și pensie de întreținere copil, cu toate că eu am fost singurul de pe acest Pământ care a asigurat totul copilului„. Într-adevăr, în decizia civilă menționată de Adrian Ivașcu, într-un dosar soluționat de un complet din care a făcut parte și unul dintre cei doi judecători de la instanța de apel din procesul său, se scrie în motivare astfel: „Motivul de apel privitor la obligația de întreținere a minorei stabilită în sarcina pârâtului a fost găsit ca fiind întemeiat doar în privința datei de la care acesta datorează întreținerea, în sensul că, dovedit fiind că separația în fapt a părților a survenit la data de 22.08.2012, se prezumă că până la această dată ambii părinți au contribuit la întreținerea copilului„.

În litera, dar și în spiritul legii

Mai mult, în motivarea deciziei civile pronunțată de un complet al Curții de Apel Timișoara, în septembrie 2014, în recursul din speța prezentată mai sus cu rol exemplificator, se explică limpede de ce, într-o asemenea situație, data de la care se plătește pensia de întreținere este alta decât data introducerii acțiunii: „Cu privire la data de la care aceasta este datorată, este adevărat că, potrivit art. 532 alin. 1 C. civ., <pensia de întreținere se datorează de la data depunerii acțiunii>, iar în alin. 2 se prevede chiar și o dată anterioară, dacă pârâtul a zădărnicit depunerea cererii, însă aceste dispoziții legale trebuiesc interpretate și aplicate prin raportare la prevederile art. 524 C. civ., ce instituie, printre condițiile generale ale obligației de întreținere, starea de nevoie. Or, până la data separării în fapt, așa cum s-a arătat anterior, potrivit stării de fapt reținută de instanțele anterioare, pârâtul a contribuit la întreținerea minorei, care, doar ulterior acestui moment, a intrat în stare de nevoie. Ca atare, obligația pârâtului de întreținere a fiicei sale minore, fiind prestată în natură în mod voluntar anterior acestui moment, prin prezenta hotărâre nu se mai poate dispune obligarea pârâtului la plata din nou a aceleiași obligații, întrucât ar constitui o dublă plată, fără just temei și o îmbogățire fără justă cauză, în dauna pârâtului„. Clar ca „bună ziua„, nu-i așa?

Unu plus unu fac patru și în apel…

Culmea este că instanța de apel din procesul lui Adrian Ivașcu a validat, în motivarea sa, inclusiv suma calculată greșit de prima instanță, chiar dacă, în acțiunea sa, apelantul a explicat suficient de limpede care a fost eroarea instanței de fond. „Nu va fi primită nici critica adusă de apelant cu privire la greșita calculare a cheltuielilor de judecată datorate de pârât reclamantei, instanța de fond făcând o corectă aplicare în cauză a prev. art. 274 CPC„. Chiar așa? Păi uite ce scrie articolul invocat: (1) Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. (2) Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut. (3) Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat„. Deci judecătorul de la instanța de fond ar fi putut, într-adevăr, mări doar onorariile avocaților și asta doar dacă și-ar fi motivat această decizie, însă nu este menționat nicăieri în sentința respectivă acest lucru, judecătorul cu pricina punând, pur și simplu, la socoteală și cheltuielile de judecată ale pierzătorului procesului, Adrian Ivașcu, obligat să le mai achite, practic, încă o dată, chiar adversarului din instanță! Iar instanța de apel stabilește, din nou, că și la acest aspect prima instanță a fost impecabilă…

Banii – da, copilul – ba

Din păcate pentru Adrian Ivașcu, Inspecția Judiciară din cadrul CSM a decis, în urma verificărilor pe care susține că le-a efectuat, că judecătorii reclamați și-au făcut cu brio datoria, ca atare totul rămâne așa cum s-a stabilit. Status-quo-ul se menține și în viața lui Adrian Ivașcu, care își crește în continuare copilul, în timp ce, deși avea, de luni bune, o hotărâre irevocabilă în buzunar, care îi dădea dreptul să vină din Germania și să-și ia copilul cu ea, fosta soție a lui Adrian n-a catadicsit să facă acest lucru. În schimb, A.R. a apelat la un executor judecătoresc pentru a-și recupera sumele cu care au cadorisit-o instanțele timișene, astfel încât Adrian Ivașcu este amenințat acum cu urmărirea silită imobiliară, fiind în pericol să-și piardă apartamentul dacă nu va reuși să plătească banii respectivi, plus pensia alimentară care trebuie să ajungă la fosta soție, în Germania, pentru creșterea copilului care s-a aflat și se află, de fapt, în îngrijirea tatălui, în România…

 


Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

5 thoughts on “Timişoara. Uneori, justiţia e oarbă şi la propriu, nu doar la figurat

  1. Si in cazul meu ,acest „judecator” a tropait cu bocancii printre proceduri, si-a batut joc de aparare ,a facut un circ din acel „proces”, in urma caruia un minor a fost incredintat unei „mame” cu grave probleme psihice, aflata in tratament medical, ulterior inchisa in ospiciu.
    Cata vreme aceste specimene vor face „justitie” in Romania, justitia nu va sta decat intre ghilimele.

    Acest individ inteleg ca se ocupa de minori si dreptul familiei? Se pare ca de minori intr-adevar s-a ocupat.

  2. VOMIT de scarba ,mi se intoarce stomacul pe dos de greata cand inteleg cine „judeca” si imparte cica dreptatea, niste vierm infecti demni de un scuipat.

  3. sentinte date nepermis de mucosi de 27-30 de ani- judecatori care nu au unii copii sau nici macar familie , zero experienta de viata – un haos generat de o structura de crima organizata cu numele de justitia roamna. O sa vedeti ce consecinte vor avea plangerile la UE nenorocitilor – pentru haita asta de corupti vom fi pusi la zid

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *