Se întâmplă în Timiş! Ziua când destinul stă în capătul mesei

belint

Am revenit, după șaptesprezece ani, pe unul dintre drumurile mele reportericești. Păstrez același titlu. Am scris despre o dramă, șapte copii minori își pierduseră mama. Tatăl, cu doi ani în urmă, fusese accidentat mortal pe o trecere de pietoni. Copiii au rămas în grija unui bunic, bărbatul, la rându-i, fiind văduv. Cel mai mic dintre orfani avea un an și câteva luni și, din ziua când maică-sa a decedat, nu a mai strigat-o. Bunicul, neînțelegând ce se petrece cu micuța, mi-a spus: ”Dumnezeu a învățat-o să nu mai spună mamă…”.


Acum sunt majori și am vrut să aflu cum arată viața lor!

1. La trecerea de nivel peste calea ferată un tractor a fost izbit de un tren accelerat. Era ora 14. În tractor se aflau două femei, Ana Șoldan, de 39 de ani, la volan, și Elena Ionescu Agrigoroaie, în etate de 33 de ani. Femeile au decedat. Elena era mama a șapte copii minori. La aflarea veștii, Belințul a intrat într-o stare de înmărmurire. Încet-încet, fiecare a rămas cu ale lui, dar încă sunt destui care pot povesti cu amănunte, fie din ce au văzut, fie din auzite, despre această cumplită tragedie. Tatăl lor, în 1995, la vârsta de 34 de ani, a decedat. Tot într-un accident de circulație. Vasile Ionescu, atunci avea 68 de ani, văduv fiind, a rămas cu cei șapte copii. Satul a ieșit din starea de înmărmurire și în casa lor cu numărul 36 chinul a unit cerul cu pământul.

2. Au fost suficiente numai câteva zile ca povestea acestei nefericte familii să fie cunoscută. O familie din Timișoara, venind mai des la Belinț, neavând copii, a dorit să ia în întreținere doi prunci. Orfelinatul din Lugoj, auzind de tragedie, s-a arătat foarte cooperant. Însă situația era mult mai complicată decât ar putea părea. Copiii au aflat că vor fi duși de-acasă și s-au unit, refuzând orice propunere. Bunicul, între disperarea ce o trăia și bunăvoința ce i se arăta, nu era în stare să aleagă ce ar fi mai bine. Nu voia să risipească pruncii pe oriunde și oricum. ”Ce să fac? Eu spăl, eu pregătesc mâncarea… Nu vine nimeni să mă ajute.” Ionela era cel mai mic orfan. De când s-a născut, în primii ani, a supravegheat-o mai mult Daniel. Micuța se ducea în brațele lui ca la un părinte. Erau nedespărțiți. Așa se obișnuise, el o îmbrăca, îi dădea să mănânce și o ferea de tot ce i s-ar fi putut întâmpla. Atunci el era în clasa a V-a, dar nu prea mergea la școală, nu avea rechizite, haine, și nici pe Ionela nu o putea lăsa singură. Marian și Sebastian, cei mari, deși minori, mergeau la lucru cu ziua.

3. I-am vizitat la scurt timp de la tragedie. Casa, mică, urcai câteva trepte, deschideai o ușă și dădeai într-un coridor, în stânga și-n dreapta, câte-o cameră. În cea din stânga stăteau toți, în cele două paturi obosite. Edvina, pe-atunci, era în clasa a patra, vioaie, drăgălașă, amatoare de dialog, dacă îi arătai atenție. Loredana era în clasa întâi. Și ea purta năframă neagră. Abia venise de la școală și, la un moment dat, o văd și acum, și-a luat basmaua neagră de pe cap, semnul dureros al doliului, și a împachetat-o cu o pricepere admirabilă, ușor de remarcat. Bunicul, complet derutat, aproape năuc, privindu-i adunați pe dunga patului, puțin gălăgioși, mai atent cu mezina, Ionela, mi-a spus: ”Mama lor a murit luni, la amiază. Asta mică, tot luni, spre ziuă, am auzit-o, că eram în patul ăsta, că a strigat-o pe maică-sa: Îi era foame, voia să sugă. Nu a mai văzut-o pe maică-sa, că a plecat devreme, la cules de porumb. De atunci nici nu a mai strigat-o, deși sugea la piept… Dumnezeau a învățat-o să nu mai zică mamă… Îi dăm noi lapte, mănâncă și ea cum poate…

4. Data de 28 iulie 2015. Casa lor parcă s-a făcut mai mică. S-a deteriorat, chiar dacă Daniel, care a rămas în ea, încearcă să o mai întremeze. Bunicul, Vasile Ionescu, a decedat în urmă cu trei-patru ani, la aproape optzeci de ani. Marian, copilul cel mare, aflu că stă în Timișoara, într-o cameră dintr-un fost cămin de nefamiliști, s-a căsătorit, are un băiat, se descurcă greu. Adrian, cel de-al doilea, căsătorit și el, tatăl unui fecior, stă în comună. Acum este arestat. Aflu că a făcut o cerere de eliberare condiționată și, culmea, a mai primit un spor de pedeapsă de două luni. În toamnă vine acasă. Fapta lui ține de naivitate. Daniel o duce cel mai greu. Are cinci copii, trei cu un anume handicap, nu știe ori nu poate să le poarte de grijă. A mai lucrat și prin străinătate, dar mai nimic nu se prinde de el. Loredana și Edvina au ajuns la orfelinat. De aici au fost înfiate de o familie din Italia. Au dat un singur semn, în 2002, trimițând o scrisoare unei rude. Între altele, îi cereu să nu spună adresa lor bunicului, că părinții adoptivi sunt supărați pe el. Știu de la ce pornise nemulțumirea familiei din Italia, bătrânul reclamase peste tot că el nu fusese, așa susținea, consultat în privința adopției. Cred că, strâmtorat fiind, aștepta ceva. Ruda le-a răspuns la scrisoare dar nu a mai primit nici un semn. Nici pe acasă nu au venit. Edvina are acum 28 de ani, iar Loredana, 26. Valentin locuiește în Timișoara, este căsătorit, are un copil, se descurcă greu. Ionela, mezina, a fost în plasament la o familie. După ce a crescut, a luat viața pe cont propriu. Nu se știe unde este, unii spun că trăiește în Timișoara, alții că ar fi plecat la muncă în Italia.

Drept încheiere, așez o imagine, tot de atunci, care ține de puținătate: unul dintre copii, după obiceiul belințean de a vinde legume și fructe la drum, scosese la poartă doi dovleci, buni pentru plăcintă.

Trecuse o jumătate de zi și nu se oprise nimeni…


Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

6 thoughts on “Se întâmplă în Timiş! Ziua când destinul stă în capătul mesei

  1. Incredibil de trist!..,haideti sa incercam fiecare din noi, câtusi de putin, sa distrugem umbra acelei fatidice zi a acestei familii,..haideti sa daruim putina lumina macar in viata ultimului copil ramas singur acasa…haideti sa punem pe masa unde destinul i-a ingenunchiat macar un „colt de paine”!!
    Ar fi un gest extraordinar !!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *