Scrieri (pe) alese. Cum se preschimbă răchia-n apă

rachie

Bai Goşo şi Ma Dochia îmbătrâniseră împreună, în satul lor de vlahi – de români, din Timocul bulgăresc. Acolo văzuseră amândoi lumina zilei, acolo începuseră să lege primele vorbe şi să facă paşii cei dintâi, acolo mersese el la şicoală de făcu patru clasuri, cât să ştie să scrie şi să cetească, şi tot acolo, când au crescut aimândoi, au prins drag unul de altul şi s-au luat, la Săvet şi la biserică, la Popa Ciomag.

Copii au avut doi, copil şi fată, pe Gheni şi pe Tora, acum oameni în toată firea şi la casele lor, Gheni hudoşnic la Sofia, iar Tora la Vidin – la Dii – văspitatelka la Deţka Gradina. Până şi nepoţii, patru la număr, erau mari acum şi treceau doar arareori prin satul de pe malul Dunării, să mai şadă de taină cu ăi bătârni. Îi cerpea baba cu cocoş fiert, cu liuteniţă şi picate, cât să mai adaste un ceas ori două înainte de a lua avtobusul îndărăt, către oraş.

Altfel viaţa lui Goşo şi a Dochiei se scurgea molcomă. Penzioneri erau şi unul, şi altul, de la Colhoz, însă aveau o grădinuţă a lor – cu plătăgeni, varză, cornişori, ceapă şi cumpiri – de care grijeau ca de lumina ochilor. Când el avea treabă pe la coşere, Ma Dochia vedea de găini, să aibă apă şi mâncare, apoi punea de-o ianie bună de făsui sau de-un oriz cu carne de oaie.

Până scherbea făsuiul ori orizul, avea baba vreme să mai şi împletească la un ilic sau la o pereche de tălpici, că tare-i mai plăcea să lucreze cu igliţa şi era, încă de tânără, mare meşteră la asta. Toate-ar fi fost la locul lor, dacă n-ar fi avut omu-so o slăbiciune pentru rachie, parcă mai mare decât pe vremea când muncea la Colhoz.

„Tre’ să fiu mnogo vnimatelna… Iar pitulă Goşo al meu câteva sticle de rachie pi supt pat, ba una gândesc c-o urcă tumte în pod, fire-al dracu’, că mi-a mâncat zâlili… Şi mai bea şi tiutiun, nărodu’, ca când ar avea 20 de ani, nu 70!”, îşi spunea baba, în vreme ce presăra nişte ciubriţa pe friptura bine rumenită. Când să scoată pâinea s-o pună pe astal, îi veni o idee. Mică, slăbuţă şi sprintenă, ieşi din casă, propti scara de zid şi urcă în podul prăfuit şi încălzit de soare, unde ţinea căpisterele cu nuci şi câteva unelte.

După ce ochii i se obişnuiră cu penumbra, se apropie de lada ei de zestre şi băgă mâna adânc în spatele ei, apucând sticla cu ţuică. O puse frumuşel la loc, atentă să n-o fărâme. De-acum ştia „tocino” unde-i licoarea atât de dragă lui Bai Goşo, în ce în tainiţă…

Cu dor de câte-o duşcă zdravănă, bătrânul se urca de mai multe ori pe zi în pod, dibuia sticla dindărătul lăzii şi-şi ostoia setea, coborând în casă, de fiecare dată, o ţâricană mai roşu la faţă şi mai vesel decât înainte. Numai că, precum se ştie, ce-i frumos nu-i şi veşnic, iar sticla din pod se goli şi ea până la ultima picătură.

Goală nu putea să rămână, pitulată unde era, aşa că, pe când Ma Dochia era dusă-n vecini, la Ma Sena, moşica, omul profită de moment şi umplu corpul delict cu apă rece de la „mifcă”, înainte de a-l aşeza după ladă. De-acu’, dacă are să găsească sticla fomei-sa, măcar n-a să fie goală. Ce, însă, să-i povestească babei pe tema miraculoasei transformări a răchiei în apă? „Lasă, Dochio, că ţi-o coc eu, lasă…” mormăi Goşo în barbă, cu o sclipire ghiduşă în ochii verzui.

După vreo lună, într-o seară când tocmai isprăviseră cina, moşul luă veznicul să-l cetească şi se porni să se mire, cu ochii bulbucaţi şi ţâţâind, ca la vreo ştire peste măsură de năstruşnică. „Uliu, io-te ce scrie ăştia acilea… De când mă făcu muica n-am auzit aşa ceva!”, se minună Bai Goşo, cât de teatral putu. „Da’ ce zâce ăia acolo la veznic, ce zâce?”, întrebă, curioasă, Ma Dochia. Ea nu ştia carte. Slovele negre din ziar nu le înţelegea.

„Lasă, fomeie, că asta nu-i de tine! Tu eşti muiere proastă, asta-i treabă de oamini, de oamini cu minte!”, puse moşul paie pe foc. „Aide bre, zi şi mie, bre, că n-a să dorm la noapte dacă nu-mi spui…” Se mai ţinu bătrânul tare o vreme, cât s-o asmută bine pe nevastă-sa. Apoi, chipurile, citi, având grijă să şi… tălmăcească din bulgară în vlaşki ceea ce „vedea” în ziar.

„Bine fa, io-te, că prea mă bătuşi la cap, io-te: cică învăţaţii aflară că, dacă pui o sticlă de rachie la loc cald şi uscat, de-atimp ţuica o să să facă apă…” Femeia procesă informaţia cu mâna la gură, molfăind un colţ al basmalei. Iutacă şi tăcută, părăsi cuhnea, lăsându-l pe Goşo într-ale lui. „Piste fo cinci minuturi”, fu îndărăt.

„Auzi bre, ăştia de la veznic are dreptate! Ştii sticla a’ din pod, a’ de-ai pitulat-o după lada mea de zestre de la muma? Mă dusăi să văd ce-i în ea şi de răchie nu măi dădui. Erea apă bre, apă chioară, sălcie şi stătută, că de-aia ar trebui să bei tu pe toată vremea, ţ-ar beutura a dracu’ de nărod şi fărâmat care eşti! Mrăsna jigodia!”, izbucni Dochia.

Moşul rânji pe sub mustaţă, atent „să ţâie veznicul în dreptul obrazului”, să nu-l vadă baba…


Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *