Prizonieră pe timp de pace. O poveste despre iubire şi disperare

Cămin cultural nou într-o comună din județul Timiș

Eram la Foeni, în ziua reporterului fără noroc, nimic nu se lega. Despre doamna Anița știam, vag, ceva. Cine îmi povestise o făcuse cu destulă circumstanță.

I se părea că, parcă, totuși, povestea ei ar avea destul ireal. Doamna Anița, avea atunci 87 de ani, se așezase pe un scaun, în bătaia soarelui, nu la scut, și despica căpățâni de usturori, să pună răzorul. Mică de staură, uscățivă, cu nerv, dibace la vorbă.

”Domnule, a trecut atâta amar de vreme…” a spus, dar nu să lase de înțeles că nu s-ar mai întoarce, cu gândul, în urmă. Era doar un început de poveste. Acum ne aflam în Gad și tocmai începuse războiul, ea abia împlinise 16 ani. Dintr-un cuvânt în altul, femeia vorbește despre iubire și disperare.

Invocă des o fotografie: ”Câtă nevoie aș fi avut de ea… L-am iubit”.

Ion, aveau numai câteva luni de căsnicie, a plecat pe front și pentru că așa a fost să fie, după un anotimp, a picat la datorie. Era cea mai tânără văduvă din câte se văzuseră vreodată în Gad. Iar se întoarce la fotografie. ”Mie mi se cuvenea.” Atât rămăsese după bărbatul răpus pe front. Între două uluci, un cocoș se zbătea cu disperare. Surprinzător de ageră, l-a smuls din spânzurătoare.

Nu a făcut caz de întâmplare, s-a pus în scaun și cu trei degete de la mână dreaptă și-a strâns nodul, de sub bărbie, al basmalei. ”Nu a fost zi să nu mă gândesc la el, și acum e la fel”, zice, abandonând căpățâna de usturoi, făcându-și de lucru cu câteva scame de pe șorțul negru. Tot veșmântul ei este negru, de treizeci de ani iar e în doliu. I-a murit și cel de-al doilea bărbat și doi fii. Erau gemeni. Au rămas după ei copiii.

”Bărbatul cu care m-am împreunat a înțeles că eu am rămas cu inima la el, chiar dacă știam că nu o să mai vină niciodată. Eu nu m-am împreunat de buiastră, ci de nevoie, nu puteam trăi singură și fără niciun rost… Doi copii, gemeni, am avut cu el, dar i-am pierdut în floarea vârstei.”

Tot la iubirea dintâi o întorc, simt că nu e la capăt cu povestea. O macină o întâmplare, abia se recăsătorise. Venise de la Gad la Foieni, și a visat, în plină zi, ceva. Se afla la câmp, numai ce ațipise, și s-a trezit, în vis, cu primul soț, îmbrăcat militar.

Stătea în picioare și o privea de-aproape, crunt, fără să îi vorbească. ”Era supărat că nu mă găsise unde mă lăsase, și-l înțeleg, dar de ce nu mi-a vorbit? Știi dumneata că de atunci nici nu m-a mai căutat în vis, deși eu, nu-i zi lăsată de Dumnezeu să nu mă gândesc la el… De ce m-a pedepsit atât de aspru?” În visul acela, i-aș spune, dacă ar fi momentul, v-a luat prizonieră…

Femeia, acum, are 92 de ani. Se numește Anița Curitan, stă în Foieni, și ar mai vrea, dar nu i se arată, să își întâlnească, în vis, bărbatul pe care l-a iubit ca pe nimeni altul. Chiar dacă știa că niciodată nu se mai întoarce…


Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *