Peciu Nou s-a umplut de nemţi, însă doar pentru o zi (GALERIE FOTO)

Cu regretele, dar şi cu împlinirileale celor care au plecat în urmă cu trei sau chiar patru decenii doar cu geamantanul în mână spre a începe o viaţă nouă, mai bună, şvabii au rămas cu nostalgia meleagurilor natale, astfel încât mulţi dintre ei caută să-şi revadă locurile de baştină.

Uneori vin pe cont propriu, alteori sosesc în mod organizat, în grupuri mari, aşa cum s-a întâmplat chiar ieri la Peciu Nou. În jur de 120 de etnici germani şi-au vizitat localitatea natală, o bună parte venind cu autocarul, alţii cu automobilele proprii sau cu avionul până la Timişoara, apoi pe calea rutieră până la Peciu.

A fost o reîntâlnire emoţionantă cu localitatea natală şi cu vechii prieteni, nu puţini dintre şvabi, oameni de vârtele a doua şi a treia, având lacrimi în ochi atunci când şi-au revăzut uliţele copilăriei, casele în care au crescut, vechii prieteni sau foştii vecini.

Primarul Gabriel Drăgan a condus o scurtă ceremonie la primirea vizitatorilor, întâmpinaţi cu pâine şi sare. Este interesant faptul că din grupul de excursionişti au făcut parte actuala primăriţă a comunei germane Rechberghausen, Claudia Dörner, şi fostul primar al aceleiaşi localităţi, Reiner Ruf.

În Rechberghausen trăiesc foarte mulţi dintre şvabii proveniţi din Peciu. Foştii localnici – mulţi dintre ei însoţiţi de copii sau nepoţi născuţi în Germania – au vizitat mai întâi un mini-muzeu al portului popular şvăbesc, amenajat într-o încăpere a căminului cultural, făcând apoi un tur al localităţii şi depănând amintiri, pentru ca spre seară să participe la o reuniune festivă, cu muzică şi dans, ca pe vremea Kerwei-urilor bănăţene.

 

O cârcă de bani, dar şi „atenţii” pentru autorităţi în schimbul paşaportului

„Pomul bătrân se prinde dacă îl plantezi în altă parte? E foarte greu şi aşa este şi cu noi, cei care am plecat în Germania. Eu revin aici în fiecare an, mai am neamuri în Peciu şi stau la ele”, ne spune Laubert Susanna, care are 84 de ani şi este plecată de 27.

Cum vede Peciul de astăzi, faţă de cel de dinainte de emigrarea masivă a conaţionalilor? „Sunt şi lucruri bune, de exemplu mai multe magazine care s-au deschis aici, dar sunt şi altele care s-au înrăutăţit. Dar sunt destul de multe case întreţinute prost. Acum sunt pomi la stradă, aici un prun, dincolo un măr sau un nuc, dar pe vremea noastră plantam doar flori şi gazon în faţa caselor şi arăta foarte frumos”, ne relatează octogenara.

Povestea dezrădăcinării familiei ei nu diferă mult de celelalte cazuri de şvabi emigraţi. „Fiul meu a plecat înainte de Revoluţie. A trebuit să plătească zece mii de lei şi zece mii de mărci pentru a obţine actele, dar i s-au mai cerult şi zece kilograme de carne. A spus că nu are carne, dar poate să dea cartofi şi i s-a sugerat să dea doi saci. I-a dat şi a primit aprobarea să plece. Eu am emigrat în 1990”, ne relatează Laubert Susanna.

Ea a revenit acum însoţită de unul dintre nepoţi, în vârstă de 15 ani, adolescentul nepricepând o boabă româneşte, dar fiind curios să vadă locul în care s-au născut şi au crescut părinţii şi bunicii.

 

Tradiţiile din Banat, păstrate în Germania

Elfriede Beck are o istorie puţin diferită, pentru că ea s-a cunoscut cu un cetăţean german pe când acesta vizita România, s-a căsătorit cu el şi a emigrat încă din 1973. „Am făcut nunta aici, dar m-am stabilit în Germania, împreună cu soţul. Pentru mine a fost destul de uşor să mă acomodez acolo. Aici eram învăţătoare. Am plecat în septembrie, iar în octombrie m-am angajat în Germania, tot ca învăţătoare”, ne relatează femeia.

Ea a pus umărul foarte serios la organizarea vizitei şvabilor în Peciu Nou. Ne spune că cei mai mulţi dintre cei plecaţi din localitatea bănăţeană sunt stabiliţi în comuna Rechberghausen, din apropiere de oraşul Göppingen. „Există acolo o asociaţie a celor plecaţi din Peciu Nou. Suntem foarte mulţi şi ţinem la tradiţiile cu care eram obişnuiţi aici. Spre exemplu, organizăm Kerwei şi avem sprijinul autorităţilor locale din Rechberghausen”, ne spune Elfriede Beck.

Peter Rieser se numără şi el printre principalii „vinovaţi” de excursia şvabilor în satul natal. El nu a venit pe lume, de fapt, în Peciu Nou, ci în Bărăgan, într-o colibă din aşezarea Roseţi.

„Părinţii mei au fost deportaţi acolo, mama fiind gravidă cu mine, astfel că m-am născut în Bărăgan, în 1951. În 1956, familia mea s-a reîntors în Peciu Nou. Dar în Germania nu am plecat de aici, ci de la Sighişoara. În 1983, când am emigrat, eram profesor de fizică, fiind căsătorit şi având doi copii, unul de doi ani, celălalt de nouă luni. Nu a fost uşor să plecăm doar cu nişte geamantane şi cu copiii de mână. Ne-am stabilit lângă Nürnberg.

Eu am avut dificultăţi la început, pentru că în Germania nu mi s-a recunoscut definitivatul în învăţământ, spunându-mi-se că e un act eliberat într-o ţară socialistă şi nu e valabil acolo. În cele din urmă am reuşit să obţin dreptul de a preda, însă am văzut un anunţ al companiei Siemens, care căuta fizicieni pentru a-i angaja. Am ajuns proiectant la Siemens, unde am lucrat 27 de ani”, ne relatează Peter Rieser.

El este implicat mult în viaţa comunităţii şvabilor plecaţi din România. De pildă, editează o publicaţie pentru etnicii germani plecaţi din ţara noastră.

Peciu Nou s-a numit cândva Neupetsch, fiind vorba despre o localitate eminamente germană timp de două secole şi jumătate, după colonizarea de la începutul veacului al optsprezecelea. Şvabii au rămas majoritari în localitate şi în primele decenii postbelice, când acolo s-au aşezat numeroase familii de români, cele mai multe venind din Ardeal.

Unul dintre ardelenii stabiliţi încă din tinereţe la Peciu este Vasile Sale, care rememorează anii petrecuţi printre şvabi.

„Sunt de la Şimleu Silvaniei şi când am venit în Peciu Nou m-am angajat ca tractorist, şeful meu fiind un neamţ. Colegii, în proporţie de peste 90 la sută, erau tot germani. După câţiva ani, am făcut şcoala de maiştri şi am devenit eu şef, având subordonaţi numai nemţi. Când veneam la lucru, trebuia să spun doar «bună dimineaţa», pentru că fiecare ştia exact ce are de făcut. Nimeni nu trăgea chiulul şi toţi erau extraordinar de punctuali”, ne relatează Vasile Sale.

Cu timpul, omul a ajuns şeful căminului cultural, postură din care coordona o frumoasă fanfară a şvabilor, dar şi o formaţie de dansuri, formată din 17 perechi. Ansamblul folcloric german din Peciu Nou a participat la mai multe concursuri ale „Cântării României”, dar şi la alte manifestări.

„Mi s-a reproşat, de la partidul comunist, că în Peciu Nou nu există o formaţie populară românească. Am răspuns că nu pot face mare lucru, pentru că e o comună de nemţi. Totuşi, am reuşit până la urmă să adun vreo cinci români pentru a forma un taraf. Unul dintre ei, nu ştiu care, a furat staţia de amplificare”, îşi aminteşte, amuzat, Vasile Sale.

El îşi aminteşte şi plecările şvabilor, când unii aveau lacrimi în ochi, iar cei bătrâni oftau din rărunchi atunci când îşi părăseau pentru totdeauna gospodăriile. „În casele goale s-au mutat foarte mulţi moldoveni, veniţi în special din comuna Cornu Caprei. Au sosit familii cu foarte mulţi copii. Ei nu ştiau regulile şi Peciu Nou a decăzut după ce a fost părăsit de nemţi”, ne mai spune Vasile Sale, astăzi octogenar.

Povestea etnicilor germani din Banat a devenit dramatică în perioada postbelică, atunci când au fost trimişi în masă, mai întâi, la muncă forţată în Uniunea Sovietică. La scurt timp după această experienţă, cei care aveau o brumă de agoniseală au făcut cunoşţinţă cu ciulinii Bărăganului, iarăşi pentru câţiva ani extraordinar de grei.

Este o comunitate cu o istorie de aproape trei veacuri pe meleagurile bănăţene, pe care le-a părăsit masiv, însă, în ultima parte a „raiului” socialist, dar şi în primii ani postrevoluţionari. Astăzi, iată, aceşti oameni revin doar ca turişti în locurile de care s-au despărţit cu decenii în urmă.

La Peciu Nou, ca în multe alte localităţi timişene în care, în alte vremuri, Kerwei-ul era principala sărbătoare şi toată lumea avea grijă ca faţadele caselor să fie în bună stare şi să existe peste tot flori la stradă.