Maestrul Ionel Iacob-Bencei, un „poet al paorilor”

Cunoscut publicului larg încă de prin anii ’80 – când Cenaclul de satiră și umor „Ridendo” din Timișoara era în plină afirmare la nivel național, iar lunar aveau loc recitaluri cu public (cenaclu pe care l-a condus ca vicepreședinte, timp de 12 ani, respectiv președinte – 20 de ani), dar mai ales după lansarea pe unde, la 27 ianuarie 1991, a Cenaclului radiofonic „Gura satului” (al cărui membru fondator este alături de inițiatorul Marius Munteanu și redactorul Ion Micu, ulterior întregit prin venirea celorlalți cinci membri creatori: Virgiliu Șchiopescu, Ștefan Pătruț, Ioan Viorel Boldureanu, Pentru Chira și Ion Olariu), maestrul Ionel Iacob-Bencei, ajuns la „borna 77”, este unui dintre cei mai talentați poeți de expresie literară și dialectală, dar și epigramist de notorietate.

Născut la 18 decembrie 1940 în satul Bencecu de Jos (Halta Bencei, de unde și pseudonimul literar-artistic), comuna Pișchia, este membru al Uniunii Epigramiștilor din România din anul 1990 (un deceniu mai târziu primind și titlul de Membru de Onoare), membru al Uniunii Scriitorilor din România (2009), membru al Uniunii Scriitoriilor din Republica Moldova (2008), Cetățean de Onoare al Comunei Pișchia (2008).

Are publicate 18 volume de autor, dintre care cinci cuprind poezie dialectală, cinci de epigrame și opt – alte genuri. La acestea se adaugă patru volume în colaborare, opt volume colective, numeroase apariții în antologii/culegeri de gen, un număr impresionant de distincții și premii pentru creație și interpretare.

– Maestre Ionel Iacob-Bencei, cine v-a insuflat dragostea pentru poezie și epigramă? Ați fost îndrumat spre literatură din familie sau din școală?

– Din păcate, nu. Am fost și am rămas un autodidact împătimit de ambele: poezie (cu precădere cea dialectală) și epigramă, ca o continuare – pe o treaptă superioară – a „strigăturii populare”.

Cu alte cuvinte, am lansat preceptul: La români, epigrama este o „strigătură cultă”. – Sunteți un autentic fiu al Banatului. A fost lumea satului bănățean o sursă bună de inspirație? – Categoric, da.

Nu puteam scrie ce am scris dacă nu trăiam alături de țărani (paorii de altădată) în satul idilic și patriarhal, dacă nu simțeam verdele crud al ierbii și al plantelor, pământul reavăn sub picioarele goale, dulceața fructelor din curtea și grădina casei părintești, mirosul pâinii noi scoase din „cuptoriță”, dacă nu mă copleșeau secerișul, treieratul acasă, culesul viilor și tăiatul porcilor, adevărate „sărbători naționale” și dacă nu vedeam venind pe lume pui, pisoi, căței, iezi, purcei, miei, viței și mânji.

Dacă nu mă cotcodăceau la cap găinile și coclențele sau nu-mi măcăiau rațele în voreț, cât despre gâște, vara umblau bete pe sub dudul de la uliță. Pe de altă parte, dacă nu mă izbea mirosul amoniacal din grajd, sau cel specific cocinilor, cotețelor pentru păsări și câte altele. Dacă nu simțeam oftatul și durerea harnicilor noștri paori în timpul „colectivizării sălbatice” a agriculturii, în stil bolșevic.

De aici, dragostea pătimașă față de sat, de cai și de țărani, de neam și de țară.

– Aveți o temă favorită?

– În poezia dialectală predomină satul de pustă cu paorii, acești „robi ai pământului”, cum îi numea sora mea, Eleonora, sau „Măria Sa, țăranul” cum zic eu, evident cu tradițiile, datinile de odinioară. Mă consider un „poet al paorilor” și tocmai de aceea îmbrac cu mândrie „costumul național” cu diferite ocazii, mai ales la spectacole unde am activat câteva decenii ca prezentator/recitator.

Cât privește epigrama, insist pe cea de ubicuitate, dar compun și pe teme/rime date la concursuri, festivaluri, diferite ocazii.

– A fost vreun „subiect” care s-a supărat pe dumneavoastră?

– Da. Au fost vreo trei-patru cazuri, deși nu am folosit cuvinte licențioase. Unul dintre ele mi s-a părut bizar: o persoană a părăsit sala pentru că satirizam un politician al
cărui fan era.

– Între epigramiști se poartă replicile rimate. Care e cea mai amuzantă replică pe care o țineți minte și cine a semnat-o?

– Vă referiți, desigur, la replicile de „dueluri epigramatice”, care au o savoare aparte dacă duelgiii nu cad în derizoriu. Sunt multe la care țin, dar finalul duelului dintre mine și regretatul poet Damian Ureche, din anii de liceu, este edificator.

//Iacob, chiriaș prin teatre/Și erou printre eroi,/Spune-mi poți să faci să latre/Un cățel… de usturoi?!//(D.U.)

//Pot să fac și un dulău/Ca să latre, să necheze,/Pot să-l fac să și turbeze/De-i citesc un vers de-al tău…!//(I.I.B)

– Dacă vă rog să compuneți în acest moment o epigramă, cum ar suna ea?

– Greu de spus, nu de făcut. Recordul meu este de 2,45 minute contracronometru.

Este vorba de inspirație, prezență de spirit, dar și de un „chichirez” de care să te iei.

Încercăm://De mă credeți, nu prea știu,/ Dar vă dau cuvântul meu/C-am răspuns la interviu/Mult mai bine ca-n liceu.//

– Ce le-ați răspunde acelora care consideră că epigrama este un gen literar perimat, ținând mai degrabă de epoca lui Cincinat Pavelescu?

– Le-aș reaminti câteva proverbe: „Cine nu știe să danseze spune că podeaua este strâmbă” sau pilda din „Vulpea și strugurii” de pe șpalir, pe care nu putea să-i ajungă: „Nu-mi plac, sunt acri!”

Să citească epigrame, nu „făcături”, răvașe, bancuri versificate de diletanți și alte cele.

Din nefericire, o anumită presă, dar și unele emisiuni TV fac un mare deserviciu adevăratei epigrame, care trebuie să fie construită impecabil din punct de vedere al prozodiei și să aibă poantă; pleasnă, cum zic epigramiștii.

Corifeii vor rămâne, dar trebuie să-i urmeze alții și îi urmează încet, dar sigur. Permiteți-mi, vă rog, să închei cu un madrigal:

„Ce-ți doresc eu ție dulce… ”, epigramă //În prozodie îmbrăcată,/Când calci pe „poantă” să nu cazi;/”Cenușăreasa de-altădată,/”Regina balului” de azi.//


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns