”Lupta cu moartea poate începe și fără să-ți dai seama că te afli deja în război”, spune medicul-șef al UPU-SMURD, Mihai Grecu

– Ce v-a făcut să alegeți medicina de urgență?

– Am fost în cea de-a doua generație de medici specialiști medicină de urgență, așa că în momentul în care am optat pentru această specialitate, nu exista nici un medic care să fi finalizat pregătirea prin rezidențiat, iar specialitatea nu avea decât un contur vag.

CITEȘTE ȘI: Nu scăpăm de avertizările meteo. Cod galben de instabilitate atmosferică în Banat

Poate că a fost un lucru bun, pentru că a permis ideilor, viselor și proiectelor să prindă viață, să se materializeze.

– Care au fost cele mai mari provocări cu care v-ați confruntat în carieră?

– Cred că prima și cea mai mare dintre provocări a fost aceea de a ne construi o identitate în rândul celorlalte specialități medicale care aveau vechime, tradiție.

CITEȘTE ȘI: Interlopul care a împuşcat un poliţist la Recaş, dat în urmărire generală. A fost făcută publică și o imagine cu el

Nu a fost un efort individual, ci unul colectiv, la care întreaga echipă și-a adus contribuția. Deși inițial am fost percepuți ca o curiozitate, prin seriozitate, profesionalism și tenacitate am reușit să ”batem țărușii”, să stabilim limitele competenței noastre și să identificăm locurile unde ne întrepătrundem cu alte specialități.

– Interveniți în cazuri grave. Cum vă simțiți atunci când luptați cu moartea?

– Fiecare dintre aceste intervenții are câte ceva specific. Întotdeauna trebuie să fii pregătit pentru mai multe variante și asta nu numai în prespital, atunci când informația pe care o ai atunci când pleci în solicitare nu este superpozabilă peste realitatea pe care o găsești la locul intervenției, ci și în spital, pentru că pacientul care îți intră pe ușa urgenței este un necunoscut despre al cărui istoric medical nu știi, practic, nimic.

CITEȘTE ȘI: Criminalul poliţistului e încă liber. Mobilizare maximă pentru prinderea ucigașului periculos și înarmat

Spun asta pentru că lupta cu moartea poate începe și fără să-ți dai seama că te afli deja în război, pentru că ea se poate ascunde în spatele unor cazuri aparent ușoare, al unor simptome banale. Aceasta e bătălia cea mai importantă, pentru că te poate lua pe nepregătite.

– Ce întâmplare v-a marcat?

– Este vorba despre un pacient, un bărbat tânăr, de 40 de ani, șofer, pe care colegii l-au adus la spital, oarecum împotriva dorinței lui, pentru că acuza o durere în piept. Era nerăbdător și mi-a spus că trebuie să plece în cursă și se grăbește.

L-am așezat pe una dintre tărgi și pregăteam împreună cu asistenta electrocardiograful, să realizăm o înregistrare. Brusc, pacientul s-a ridicat în picioare, a dus mâna la piept, a spus că îl doare tare și s-a prăbușit inconștient.

Am început manevrele de resuscitare, pentru că intrase în stop cardiorespirator, dar fără niciun fel de succes. Am continuat încă o oră. Am păstrat speranța că va răspunde într-un final, dar n-a fost așa.

Din păcate lucrurile nu s-au oprit aici. După vreo oră am fost chemat să vorbesc cu o doamnă. Era soția bărbatului care decedase.

Cei care îl însoțiseră la spital, deși știuseră că a decedat, s-au dus la ea să-i spună că s-a simțit rău și că a rămas internat în spital.

Ea venise să-i aducă farfurie, cană, tacâmuri, pijama și papuci de casă. Mi-a fost greu să-i dau vestea morții soțului.

– Care credeți că e cea mai mare problemă în sistemul sanitar românesc în medicina de urgență?

– Fără îndoială, cea mai mare problemă este cea a resursei umane calificate. Este unul dintre lucrurile negative care derivă din faptul că suntem o specialitate încă tânără.

Să pregătești un medic rezident în medicina de urgență ia timp. Rezidențiatul durează cinci ani. Rata de abandon în specialitate este mare pentru că, deși foarte frumoasă, este o specialitate grea, care presupune multe renunțări.

Chiar și în condițiile unui venit motivant, ale unei finanțări corecte din punct de vedere al sistemului de urgență, ale posibilităților de realizare profesională, sunt totuși colegi care înțeleg că nu vor putea face față o perioadă îndelungată ritmului impus de medicina de urgență și se reorientează către alte specialități, mai puțin solicitante.

– Cum este omul Mihai Grecu? Aveți și alte pasiuni?

– Am o familie minunată care mi-a fost tot timpul alături. Am un fiu, student la medicină, de care sunt mândru, și o soție care înțelege și îmi iartă venitul acasă pe fugă, plecatul de acasă intempestiv, telefoanele din mijlocul nopții și cărora le mulțumesc.

Altceva ce aș mai putea spune despre mine? Că sunt consecvent, că sunt încăpățânat și că am încredere în oameni, deși am avut parte și de dezamăgiri din cauza asta.

Nici nu știu dacă ar trebui să le trec la calități sau la defecte. Iar în afară de medicina de urgență, mai am o pasiune: pescuitul. Sunt convins că voi găsi, la un moment dat, timp și pentru asta.


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns