Bucuria unui nostalgic

E un bărbat robust și, aparent, mai puțin vorbăreț.

De un timp, îl văd așezat într-un scaun cu rotile, cu care se mișcă pe-o distanță de numai câțiva metri, cât ține aleea ce se duce de la poartă până la colțul casei, că dincolo de ea este grădina.

Deunăzi, m-am oprit și am stat de vorbă.

Nicio tresărire că un străin îi stă în poartă și-l întreabă despre una, alta.

Are 74 de ani și vreau să aflu cum arăta strada, acum se numește Dunărea, când era el copil.

Intră lin în subiect, ridică puțin fruntea și spune că atunci, adică acum vreo șase decenii și jumătate, casele erau rare și el când ieșea din curte și trecea drumul atunci neasfaltat se ducea prin grădini până dincolo.

Adică, cum ar fi azi, până-n strada cealaltă, Ialomița. Când era mic, zice, strada pe care stă, taie în două așezarea, se numea Aleea Ghirodei și ținea de la pădurice până-n Bega.

Strada vecină se duce către Bega, în câmp, pe sub fereastra lui, se numește Romaniței. Nici când era el copil aici nu existau case mai multe. În imediata lor apropiere era islazul. Acum locul este plin de case, de curând ridicate.

Din imobilele de pe vremea copilăriei sale, vreo cinci, doar una a mai rămas cu înfățișarea de-atunci.

Acum e nelocuită. Aflu că undeva aproape a stat o femeie care a plecat din țară. Și-a vândut casa, că s-a îndrăgostit de un bărbat mai tânăr ca ea cu destui ani, și l-a urmat pe meleagul lui natal, undeva în Italia.

Nu știe dacă iubirea asta mai continuă și azi sau s-a stins iremediabil.

Cum stă în scaunul cu rotile, altfel cu lejeritate, numai împăcarea cu soarta poate fi, îi privesc perciunii, mari, lungi, stufoși, care coboară de sub tâmplă și se adună într-un triunghi până către baza maxilarului.

Îi remarc admirativ, desigur, și el, amuzându-se, și-i mângâie traversându-i de sus până jos cu podul palmelor. Rar mai vezi la un bărbat o așa podoabă, că e ceva ce ține de-o modă care a trecut. Vin pe neașteptate câțiva stropi însoțiți amenințător de o pală de vânt. Cerul înnegrit înghite lumina, și așa puțină, a după-amiezii.

Și-n toată graba, mai aflu că bărbatul, Ion Avrămuț se numește, stă singur, că are doi băieți și doi nepoți, că a fost muncitor în oraș, la Teba, uzină despre care nu mai știe nimic, poate nici urmă nu mai e din ea, zice, semn că este la curent cu mersul lucrurilor. Povestește cu bucuria unui nostalgic.

Ridică privirea spre cer și îl privește căutător. Apoi, cu aceleași mișcări lente, așa îi e firea, rotește pe jumătate căruciorul și pleacă, dar imediat se oprește, numai cât să ne salutăm și, la fel de liniștit, se duce spre ușa pe care se intră în casă. Rămasă cine știe de când larg deschisă.

Îndepărtată, neclintită, lipită de zid, parcă-l cheamă înăuntru să-l ferească de furia vijeliei ce se aude cum se întinde peste Ghiroda, venind dinspre pădurice.


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns