Un bărbat nostalgic a venit pe-acasă. La Recaş, dar pentru ultima dată

Domnul Erwin Lehretter acum trăieşte în Germania. Fire întreprinzătoare fiind, a fost ales preşedintele Asociaţiei şvabilor recăşeni emigraţi. Sunt 1.168 de membri şi, la doi ani, de Rusalii, se întâlnesc şi petrec ca acasă, la Recaş.

Le cântă fanfara, muzicanţi – cum altfel? – sunt foşti consăteni. Când pot, parte dintre ei, închiriază un autocar şi se întorc, pentru câteva zile, de unde au plecat. În zilele astea ies din orice ritm, nu le mai ajunge timpul, se duc la cimitir, neapărat, la prieteni, la foşti colegi de şcoală, străbat străzile unde şi-au lăsat casele, vizitează muzeul din localitate.

Unde îşi găsesc, în imagini, părinţi, bunici sau chiar se văd pe ei, în copilărie, surprinşi într-o ipostază. Pe ultimii veniţi, vreme de câteva ore, i-am însoţit prin urbe. Dintre toţi, aparte mi s-a părut domnul Johan Orawitz.

Recunoştea, învins de timp, că vede pentru ultima oară Recaşul. Locul unde s-a născut şi a vieţuit şase decenii. Şi-a găsit fosta casă cum nu şi-ar fi dorit. „M-am uitat înăuntru, stau patru familii acolo…”; şi, să nu pară ceea ce nu este, a încheiat: „Este frumos când vii acasă!”.

Dacă l-aţi fi auzit cum a vorbit, îl înţelegeaţi mult mai bine. Domnul Joan Orawitz era, împlinise 87 de ani, cel mai vârstnic din grup. Nu-i ghiceşti drumul lung străbătut, înalt, drept, bine clădit. Şi sobru. După îmbrăcămintea elegantă, predomina culoarea maro, plus pălăria, distincţia ce o degaja, părea a fi un profesor rasat. Părea, dar nu.

Demnitatea şi spiritul îl întregeau. Domnul Joan, spre deosebire de ceilalţi, nu se precipita. Cu fiecare pas culegea, şi lua cu el, o imagine, clădirea pe care nu o îndrăgea, o stradă de care sigur îl lega noianul de amintiri, că prea o măsura cu uitătura. Era însingurat. Sta izolat, mai face câţiva paşi, se uita, se uita, cu mâinile împreunate la spate, şi iar se oprea.

Ştia că e ultima oară acasă. O şi recunoscuse şi eu, copleşit de atâta însingurare, mai erau numai câteva ore şi pleca în Germania, nu i-am spus nimic. De teamă să nu adaug, fără să vreau, un amănunt care nu i-ar fi picat bine.

Dar îi spun acum, domnule Johan Orawitz, nu mai fiţi trist, mereu ne despărţim de ceva. Doar ştiţi, nu de pe toate drumurile, chiar dacă noi le-am ales, la capătul lor, culegem ce am dori.

Şi, să vă alin dorul – m-aş bucura să vă fiu de folos – de câte ori am să trec prin Recaş promit că o să privesc, lung, strada de care nu vă mai dezlipeaţi cu uitătura…


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

6 Răspunsuri “Un bărbat nostalgic a venit pe-acasă. La Recaş, dar pentru ultima dată

  1. Este una dintre dilemele careia nu-i deslusesc raspunsul: dupa 250 de ani de vietuire in Banat respectiv in Ardeal svabii si sasii in 20 de ani au pribegit in Germania! Au lasat absolut totul aici de multe ori pe mana unor netrebnici aciuiti de prin te miri ce locuri in satele svabilor!Ar merita un studiu de caz acest fenomen, pentru ca sunt convins ca nu numai factorul material si traiul mai bun i-a facut sa plece.Mare-mare pierdere penu Banat !!!

  2. „E usor a scrie versuri cind nimic nu ai a spune …”
    Opt ani ai rumegat subiectul pina ai inceput sa bati apa-n piua ?
    ( domnul Orawitz acum are 95 de ani !)

  3. Este trist nu poti intelege asa ceva decat atunci cand simti ca esti la sfarsit ,sau ma rog un altfel de inceput ,noi nu avem o memorie a istoriei deci pentru ca nu ne intereseaza dacat prezentul nu suntem o natiune sau mai bine zis am fost Cine nu isi cunoaste si apreciaza trecutul nu merita viitor.

  4. Au aparut criticii literari ca ciupercile dupa ploaie. Ei care au cate ceva de comentat la orice. Si e noiembrie, deci previziunile meteorologice sunt … sumbre.

Lasă un răspuns