Sub semnul unei coincidenţe. Cosmonautul bănăţean Dumitru Prunariu, la 70 de ani

Nici acum nu-mi vine să cred că am avut onoarea şi bucuria să-l cunosc pe inginerul-cosmonaut Dumitru Prunariu, chiar aici, în Ţara Făgetului, unde ne avem amândoi obârşia, într-un fel…

Într-un fel, pentru că aici eu îmi am obârşia întreagă, cu tată şi mamă, iar în satul Groşi, comuna Margina, s-a născut tatăl lui Dumitru Prunariu. Deci, pe linie paternă, cosmonautul este de-al acestui minunat plai de Banat de Nord-Est, binecuvântat de Dumnezeu pe pământ… Adică din Ţara Făgetului, ca şi Traian Vuia…

Ce fericită coincidenţă între măreţele (unicele) realizări ale celor doi mari deschizători de „drumuri” cosmice şi remarcabili patrioţi români. Şi nu numai atât: acum, când s-au împlinit 150 de ani de la naşterea ilustrului inventator, autorul primului zbor al omului cu un aparat mai greu decât aerul (la 18 martie 1906, la Montesson, în Franţa), recunoscut drept pionier al aviaţiei mondiale, primul şi, deocamdată, singurul nostru cosmonaut, împlineşte o frumoasă şi respectabilă vârstă…

Da, la 27 septembrie 2022, omul „frumos ca însăşi tinereţea, curat cum este curată carnea unui măr”, cum îl descria marele poet Nichita Stănescu imediat după întoarcerea din cosmos, într-o elocventă şi sensibilă tabletă literară, împlineşte vârsta de 70 de ani…

Cât de repede fuge timpul, dimpreună cu noi!… Şi dacă gravitaţia inginerul-cosmonaut a învins-o timp de opt zile în nava Soyuz – 40, împreună cu „coechipierul” rus Popov, în faţa apăsării timpului nu are şi nu avem salvare, deocamdată… Până la descoperirea gravitaţiei la purtător, timpul curge, dincolo de voinţa şi puterea noastră!…

Lapidar, Dumitru Prunariu îşi creionează originile astfel: „După tată, sunt din Banat, după mamă, din Moldova, prin naştere, din Braşov, după soţie sunt legat de Târgu-Mureş, iar prin activitate, de Bucureşti”, concentrând (adunând) cu mândrie în propria-i biografie marile provincii ale României.

De câteva ori, Dumitru Dorin Prunariu a trecut şi prin satul tatălui său, Groşi, unde şi-a dus soţia şi copiii, să-şi amintească nostalgic rădăcinile paterne. S-a oprit şi la Făget, la câteva întâlniri cu oficialităţile de atunci, cu intelectuali şi tineri, ghid fiindu-i Ioan Gheorghe Oltean, care a scris şi o carte despre unicul nostru cosmonaut (Cosmonautul Dumitru Prunariu în Ţara Făgetului şi în cosmos, Timişoara, Ed. Mirton, 2015). La fel de natural, cum a călătorit în lume (pe diferite meridiane) şi cum s-a întâlnit cu numeroase personalităţi politice, ştiinţifice, culturale şi religioase de cel mai înalt prestigiu…

Este dificil de conturat o asemenea personalitate într-o modestă tabletă de evocare cu caracter aniversar. De aceea, cred că transcrierea gândurilor lui Nichita Stănescu, despre unicul nostru cosmonaut, în urma unei discuţii în casa marelui poet, îi fac mai vie, expresivă şi accesibilă personalitatea celui care a văzut pământul din afară.

Desigur, şi naturaleţea unui „erou în timp de pace”:
„Dumitru Prunariu este aproape un copil, frumos ca însăşi tinereţea, curat cum este curată carnea unui măr. A venit deunăzi la mine să mă vadă, când zăceam bolnav la pat şi am rămas surprins să văd cum un erou naţional poate să fie atât de gingaş, atât de modest, de cordial, de savant şi de copilăros totodată. Nu ştiu cum or fi eroii altor ţări în genere, dar ai noştri, fie cei din timp de război, fie cei din timp de pace, au ceva de Făt-Frumos în ei. Mă uitam cu ochii în ochii lui Prunariu şi aproape nu realizam că ochii ăştia ai lui au văzut pământul dinafară.

«Ai un sentiment ciudat – îmi spune el – anume acela că domini tot globul, dar şi că poţi muri în orice secundă». A suportat zborul cu strălucire şi a luat nota maximă. Îmi spunea, plin de modestie, că aceasta se întâmpla din pricină că se afla la primul zbor în cosmos. Cosmonauţii îndeobşte la al doilea zbor suportă ceva mai dificil, din pricina faptului că ştiu din capul locului ce se va întâmpla şi asta o ştiu pe pielea lor, de unde şi sporul de emotivitate.

În genere, mă gândeam, omul nu e făcut să zboare şi în genere, mă gândeam, omul nu-i deloc făcut să zboare în cosmos. Şi totuşi, iată, acum se zboară cu nonşalanţă, ba se zboară chiar în grup masiv de peste o sută de persoane cu aceeaşi nepăsare cu care ai merge într-o căruţă şi, iată, acum se zboară în cosmos, nu chiar cu nonşalanţă, dar cu o siguranţă din ce în ce mai mare a autonomiei zborului.

După o săptămână, două, trei, patru de imponderabilitate, muşchii care susţin organele interioare se lenevesc grozav, iar la întoarcerea pe pământ, o bună bucată de timp, numărând ore sau chiar zile, fiecare organ devine de câteva ori mai greu de suportat de către muşchii interiori leneviţi. Dar probabil că foarte iute se va depăşi şi acest mod primitiv de a zbura în cosmos, descoperindu-se o gravitaţie la purtător. Chiar şi aterizarea din cosmos nu este cea mai plăcută cu putinţă. Te afli, practic, într-un bulgăre de foc.

Dumitru Prunariu mi-a spus că cel mai lung moment din viaţa lui l-au constituit cele patru secunde la intrarea în atmosfera terestră, cât a întârziat să se deschidă paraşuta, datorită unor condiţii meteorologice neprevăzute. Şi aterizarea propriu-zică este ca o cădere de pe o masă pe podea, cu condiţia ca să ştii cum să cazi.

Imediat eşti întins la orizontală, ca să se distribuie sângele în tot trupul, căci el are altfel tendinţa de a se aduna numai în picioare. Cam aşa arată chipul eroismului adevărat în timp de pace. Mă refer, bineînţeles, la eroismul cosmic. Opt zile şi ceva de zbor («În prima noapte am dormit cel mai bine, spune Prunariu.

Am visat că sunt acasă la mine, în pat şi când m-am trezit şi am întins mâna după nevastă, m-am trezit că îmi atârnă capul în aer şi mâinile-mi plutesc»), opt zile şi ceva petrecute în cosmos şi peste două sute de rotiri cu apusuri şi răsărituri de soare, o muncă asiduă tot timpul la aparate şi abia câte o oră pe zi de contemplare a Pământului prin hublouri.

CITEŞTE ŞI: Se schimbă banii în Marea Britanie. Bancnotele care ies din uz în 30 septembrie 2022

«Haideţi la plajă, băieţi!» şi atunci Prunariu şi Popov ştiau, au voie să se uite prin hublouri şi să înceteze pentru o clipă munca. S-au jucat uneori cum se joacă copiii, au făcut fotografii pentru colecţiile personale, fotografii color din cosmos. Şi multe altele…

Am stat vreo două ore bune de vorbă cu Prunariu şi nu mă mai săturam să-l iscodesc. Când a venit în casa mea, parcă a venit o colindă, când a plecat, parcă au plecat colindătorii”. (Din Fiziologia poeziei, Bucureşti, Ed. Eminescu, p. 289 – 290).

Îi dorim, lui Dumitru Dorin Prunariu, odată cu împlinirea venerabilei vârste de 70 de ani, la mulţi ani şi sănătate, din acest colţ de ţară al obârşiei sale paterne!

Articol scris de Ion Căliman

Foto: Facebook/Wikipedia