Un grup de IT-işti din Sibiu a pus bazele unui program care să depisteze şi să blocheze ştirile false. Graţie acestuia, reţelele de socializare vor putea descoperi rapid ştirile false şi le vor opri înainte de a deveni prea toxice.
La prima vedere, pentru omul neavizat, ideea este bine-venită, mai ales că va fi o frână pentru cei care câştigă bani din publicitatea încasată ca urmare a traficului pe care îl fac ştirile false. Privită însă în profunzime, cu anticiparea tuturor consecinţelor socio-culturale, măsura nu este doar discutabilă, ci chiar periculoasă.
Din capul locului, trebuie ştiut că presa nu e o activitate aritmetică, în care orice adunare sau scădere cu rezultat incorect e aruncată la gunoi. Jurnalismul e plin de nuanţe, de interpretări, de atitudini şi de opinii diferite, într-o diversitate care nu doar că îl defineşte, dar îi şi conferă farmec.
Un fapt de presă, bunăoară, poate fi tratat într-o multitudine de feluri, în funcţie de diverşi factori: publicul-ţintă, zona de acoperire, regiunea geografică, tradiţia locului, vârsta şi sexul cititorilor, impactul emoţional, strategia generală a publicaţiei şi multe altele, cărora li se adaugă viziunea autorului. A gândi că poţi pune într-o simplă formulă artimetică toate aceste particularităţi e un lucru nu doar inimaginabil, dar şi îngrijorător.
Apoi, unele lucruri sunt acceptate apriori ca false şi chiar acest aspect le conferă savoare. Cum ar interpreta calculatorul, de exemplu, o ştire cu Moş Crăciun care a ajuns la copiii cuminţi? Ar exista, probabil, un program informatic care ar stabili că nimeni nu l-a văzut pe Moş Crăciun şi, ca atare, avem o ştire falsă, chiar dacă moşul a ajuns prin toate grădiniţele şi şcolile.
Presa a apărut şi s-a dezvoltat tocmai ca urmare a schimbului de opinii, a emoţiilor stârnite, a diversităţii interpretărilor, a atitudinilor tranşante sau nu, a poziţionărilor mai mult sau mai puţin inspirate sau a campaniilor de succes sau în zadar. A existat şi încă există maniere diferite de a prezenta o ştire sau de a realiza o documentare, ele având în final acelaşi punct comun: cititorul, persoana de la capătul acestui circuit, cel care discerne, în ultimă instanţă, presa adevărată faţă de cea falsă.
A încerca să pui presa într-un program informatic înseamnă a-i lua cititorului libertatea de a alege ce îi place şi ce nu suportă, de a-l îndoctrina cu o singură variantă, aşa cum era în comunism. Iar asta poartă un singur nume: cenzură, pericolul generat de acea idee aparent lăudabilă a grupului de informaticieni cărora nu le-a aprins nimeni „Scânteia”, aşa cum exista ea înainte de 1989.
