Bucureștiul îl va primi, joi, pe noul (și încă necunoscutul) președinte al Franței, Emmanuel Macron, care marchează, astfel, primul său contact direct cu realitățile unei Europe de Est care a obosit să răspundă cu entuziasm la directivele fraților mai mari de la Bruxelles.
România reiterează, cu acest prilej, o performanță diplomatică de natură s-o propulseze, oarecum neașteptat, în principalul negociator al Estului în negocierile privind viitorul, încă încețoșat, al Europei Unite: după cum se știe, președintele român Iohannis a fost cel dintâi șef de stat al regiunii care a fost primit la Casa Albă de noul și neconvenționalul lider american Donald Trump, iar efectele ecundare ale acestei vizite își au partea lor de contribuție la ”depășirea de plan” pe care a înregistrat-o economia națională.
Are însă Europa de Est nevoie de un negociator local în raport cu ”vechea Europă”? Și poate juca România acest rol? Suntem convinși că răspunsul este pozitiv la ambele întrebări. Nu mai este un secret pentru nimeni că armonia europeană (niciodată efectivă, dar bine regizată până în ajunul crizei) ține, de aproape un deceniu, de domeniul trecutului.
Consecințele crizei economice mondiale, în care granzii Uniunii Europene au aruncat la coș principiile solidarității, eșecul în gestionarea crizei refugiaților și a conflictelor militare deschise din imediata vecinătate a frontierelor comune (Ucraina, Siria, nordul Africii) au spart unitatea europeană, printre altele, și pentru că această unitate a fost clădită până acum pe ficțiunea că numai de la Bruxelles se poate da ora exactă.
Firește, cauzele sunt mult mai complexe, iar Răsăritul ex-comunist al Europei (în grup sau în parte), dar și mitologica Grecie, își au și ele partea lor de responsabilitate. Cel mai adesea, însă, regiunea a fost obiectul aplicării unor decizii care n-au corespuns aspirațiilor națiunilor locale, iar uneori au intrat în conflict frontal cu interesele imediate ale acestora.
Reacția esticilor a fost diferită de la caz la caz, existând însă și probleme în care regiunea a dovedit o neașteptată unitate: politicile de securitate militară și energetică, refuzul soluțiilor dictate în afacerea refugiaților, permeabilitatea față de colaborarea economică cu China etc.
Dincolo de acestea, fiecare stat răsăritean și-a ales propria cale: Polonia și Ungaria (altădată campioanelele integrării europene), iar într-o măsură mai mică Cehia, Croația, Slovacia și (pe alte teme) Grecia optând mai ales pentru confruntare politică cu instituțiile europene comune, în vreme ce țările baltice, Slovenia și Bulgaria au ales calea non-combativității.
În acest tablou, România face o figură aparte, ceea ce nu poate să ne mire dacă avem în vedere că cele două tabere de la vârful sistemului euro-atlantic au găsit aici un teren de confruntare instituțională dură. Pe de o parte, mai ales în ultimul cincinal, liderii de la București au încetat să mai joace rolul de copil ascultător, îndrăznind tot mai des atitudini care n-au convenit grupării conservatoare din UE, pe de alta, aceiași s-au ferit ca opoziția de tămâie să fie percepuți ca având înclinații de revoltă.
Să nu ne facem iluzii: această atitudine nu este rezultatul unei strategii mirobolante, ci consecința directă a absenței oricărei strategii pe termen lung în privința afacerilor europene – dar, chiar așa stând lucrurile, în conjunctura continentală de acum, acest handicap structural se transformă într-un mare avantaj, Bucureștiul fiind singura capitală est-europeană care poate negocia între nucleul UE (un nucleu pe cale să se fisureze) și periferiile sale.
Ne aflăm, la urma urmei, într-o tradiție prestigioasă, întruchipată (deloc întâmplător, în epoca fanatioră) de diplomația oficială de la Hanul lui Manuc.
Și Washingtonul, și Londra, și – iată – Parisul au sesizat imediat acest aspect, grăbindu-se să-și stabilească la noi capete de pod pe care să le utilizeze în negocierile, deja demarate sub pretextul Brexit-ului, pentru reformarea radicală a Uniunii Europene. La fel va proceda, la toamnă, după ce-și va regla raportul federal de forțe, și Berlinul.
Și, în buna tradiție a Orientului – ale cărui porți le păzim cu mai multă sau mai puțină tragere de inimă – toți acești înalți oaspeți (dar mai ales trimișii lor mărunți, dar pricepuți în a trage sforile diplomatice) se vor perinda prin capitala noastră încărcați cu daruri. Unele dintre acestea vor fi, fatalmente, de tipul calului troian. Altele ne vor fi arătate o singură dată, în speranța că nu vom fi atenți și vom spune pas.
Dar așa-i la han: nu ne rămâne decât să sperăm că vinul e de calitate, că bătăușii sunt în concediu, iar hangița a fost bine instruită în școlile noastre de profil.
