Fostul mare arbitru Nicolae Grigorescu: „O singură Politehnică!”

– Domnule Nicolae Grigorescu, aţi ajuns la o vârstă frumoasă, 61 de ani. Ce a însemnat arbitrajul pentru dumneavoastră?

– Pentru mine, arbitrajul a însemnat enorm din mai multe puncte de vedere. Spre sfârşitul carierei de fotbalist m-am întrebat dacă vreau să mai continui în acest sport sau nu.

Mi-am spus că preşedinte de club sau sponsor nu pot să fiu. A fi antrenor înseamnă să te găseşti prins la mijloc, între conducători şi jucători, iar aceasta este o poziţie pe care nu am acceptat-o niciodată în viaţă. Am vrut să mor pe mâna mea şi aşa am îmbrăţişat cariera de arbitru.

Am reuşit să fiu cunoscut în ţară şi în lume, să ajung în locuri în care n-aş fi reuşit să fiu nici măcar cu degetul pe hartă. Nu mi-am bătut joc de această meserie, nu am avut nici o greşeală importantă în 97 de meciuri internaţionale.

– Aţi avut la bază şcoli de prestigiu. Cât v-a ajutat această pregătire pentru paşii ulteriori?

– Şcoala generală 16 m-a format pentru gimnaziu. În ceea ce priveşte Liceul „CD Loga”, sunt mândru să fiu unul dintre absolvenţii primei clase speciale de fizică.

Am fost 30 de elevi cu medii peste opt. Facultatea de Mecanică am făcut-o jucând fotbal la CFR. Examenul l-am dat în sală cu un fost jucător de la Dinamo, iar în altă sală era Dembroschi.

Apoi am primit repartiţie la Crivina, unde am întâlnit-o de două ori pe Elena Ceauşescu, era proiectul ei.

Mi-am dat seama însă că locul meu nu este acolo. Domnul Bagiu m-a adus la UMT, punându-mi trei condiţii. Înainte i-am spus-o eu pe a mea, şi anume să ocup un post de inginer şi să lucrez, iar el mi-a răspuns că aceasta este oricum una dintre condiţiile sale. Mi-au prins bine orele lucrate, au fost o lecţie de viaţă.

grigorescu 2
La BJATM am întâlnit un alt fost mare fotbalist, pe Curcan. Acolo am fost făcut şef de departament, am avut un colectiv extraordinar, cu 80-100 de oameni care şi-au făcut bine treaba şi m-au ajutat să pot arbitra.

– De ce astăzi, când se vorbeşte despre arbitrajul românesc, ne ies în faţă nume ca Grigorescu sau Igna şi nu cei de acum?

– Din punctul meu de vedere, numărul unu în arbitrajul românesc este Nicu Rainea. Ca şi performanţe, îl avem pe Nelu Igna. După ei i-am avut pe Crăciunescu şi Porumboiu.

Puţini arbitri au avut personalitatea acestora. Huzu nu a avut noroc, Corpodean nu s-a realizat din motive ştiute doar de el. Pe Balaj chiar eu l-am promovat, i-am spus că în trei ani trebuie să ajungă sus de tot, dar nu s-a întâmplat asta. Şi Tudor trebuia să prindă un turneu final. La Haţegan toate au venit în acelaşi timp.

El a arbitrat meciuri grele în Europa, a venit Colina, pe care nu-l interesează paşaportul arbitrilor, şi l-a remarcat. – Aţi arbitrat meciuri grele la Mondialul din 1998.

Care dintre ele v-a solicitat cel mai tare? – Frica nu are ce să caute la un arbitru, trebuie să te pregăteşti pentru fiecare joc. De fiecare dată concentrarea m-a dus la performanţă.

Observatorii şi arbitrii de la partida SUA – Iran au încălcat protocolul de la poza oficială, care a durat trei minute în loc de 30 de secunde, şi au fost premiaţi pentru acest lucru. Înainte de acel joc ni s-a spus să fim bine pregătiţi, pentru că nu avem voie să greşim. 18.000 de iranieni veniseră la Lyon şi strigau împotriva SUA. Presiunea a fost foarte mare. La sfertul de finală dintre Italia şi Franţa, cu 85.000 de oameni în tribune pe stadionul din Saint-Denis, am primit cele mai mari note, 9,50.

– Cum se face că după meciuri internaţionale v-au îmbrăţişat nume mari, dar pe plan intern v-aţi izbit de problemele balcanice?

– Am vrut să impun o barieră de respect, pe teren m-am adresat jucătorilor cu <> indiferent de cât mi-au fost de apropiaţi. Maldini mi-a spus că el cunoaşte regulamentul la fel de bine ca arbitrii, pentru că este în interesul lui să facă tot posibilul pentru a rămâne titular, dar şi pentru a încerca să ne păcălească pe teren, să ştie cu ce mână să-şi tragă adversarul fără să fie văzut.

Lui Lăcătuş, cât era el de vulcanic, i-am transmis că atitudinea sa este de cartonaş galben sau chiar de roşu. Înainte de meciuri am fumat şi am băut cafea cu el. El avea voie să fumeze, cu condiţia să nu fie văzut, să se ascundă. Respectul dintre noi a rămas acelaşi. Lăcătuş îmi cerea părerea dacă arbitrul de centru a greşit sau nu, iar eu îi făceam semn cu ochii, pentru că nu puteam să-i vorbesc, dar apoi mi-a spus că-l păcălesc şi că nu mă mai întreabă nimic.

– De Ştefan Popa Popa’s vă leagă o veche prietenie…

– Da, sunt prieten foarte bun cu Popa’s. El mi-a făcut caricaturi înainte de mondialul din 1998, au fost suveniruri foarte frumoase cu care am mers în Franţa. Michel Vautrot a zis că este mai frumos în caricatură decât în realitate.

– La final, un gând pentru timişoreni, pentru Poli…

– Pentru fotbalul timişorean am un singur mesaj: o singură Politehnică, a oraşului, a judeţului…

Deci, iubitori de Poli, uniţi-vă! Un salut sincer pentru cititorii ziarului „Renaşterea bănăţeană”, îi îndrum să se documenteze în continuare din această publicaţie, pentru că pe mine, din 1986 şi până acum, nu m-a minţit şi nu m-a trădat, iar în prezent mă ajută să fac propagandă arbitrajului timişorean.


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns