Dragobetele, sărbătoarea românească a iubirii

Astăzi, când Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul, spiritualitatea populară consemnează şi Dragobetele, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei şi al bunei dispoziţii.

Reînviată în ultimii ani şi văzută de mulţi conaţionali drept echivalentul românesc al „Valentine’s Day”, această sărbătoare este, în realitate, precreştină, Dragobetele fiind la origine un vajnic flăcău dac. Tradiţiile străvechi îl consideră fiul Dochiei, sora lui Decebal, şi zeu al dragostei pe plaiurile geţilor, iar mai apoi ale daco-romanilor.

Fiul asprei şi capricioasei Babe Dochia reprezintă principiul pozitiv al forţelor latente ale naturii, care se pregătesc să renască şi să explodeze sub forma primăverii. Denumit uneori şi Cap de Primăvară, Dragobetele era sărbătorit, în funcţie de zona etnografică, într-una din zilele de la sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie.

Dragobetele este menit să inspire iubire, chiar patimă, şi-i îndeamnă pe tineri să-şi declare dragostea în public sau, dacă sunt singuri, să-şi găsească perechea. Unii etnologi sunt de părere că el poate fi identificat cu Năvalnicul sau Zburătorul, feciorul frumos şi primejdios care, în basmele şi legendele româneşti, le ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, motiv pentru care a fost pedepsit de Maica Domnului şi prefăcut în planta de leac pentru dragostea rănită care îi poartă numele.

Cercetătorii şi culegătorii de folclor de la sfârşitul veacului al XIX-lea menţionau şi alte variante de denumiri ale acestei sărbători, precum „Sântion de primăvară” , „Ioan Dragobete” sau „Drăgostitele”. Este tulburătoare această memorie colectivă a poporului român, care nu şi-a uitat originile dacice şi care a împletit vechile tradiţii şi sărbători în calendarul creştin ortodox, unde uneori apar în paralel cu praznicele creştine, cum se întâmplă cu Sânzienele, Rusaliile, Floriile sau Andreiul lupilor.

Străvechi obiceiuri de Dragobete

Odinioară, în această zi fetele şi băieţii de la sate îmbrăcau straie de sărbătoare şi cutreierau în cete luncile şi pădurile, veselindu-se, cântând şi căutând flori de primăvară. Tinerele culegeau ghiocei şi viorele pe care apoi le păstrau la icoane până de Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare într-un ritual tainic, aducător de noroc în dragoste.

Fetele care găseau flori de fragă le puneau în apa de scăldat şi rosteau descântecul: „Flori de fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă/Urâciunile să le desparţi.” Tot în dimineaţa zilei de Dragobete, tinerele de odinioară strângeau zăpada proaspătă, o topeau şi se spălau cu apa obţinută pe faţă şi pe cap pentru a rămâne mereu frumoase.

În 24 februarie, fetele şi băieţii se adunau seara la o casă pentru a-şi „face de Dragobete”. Întâlnirea se transforma într-o adevărată petrecere cu băutură şi mâncare. Flăcăii plecau de multe ori prin satele vecine, chiuind şi cântând pe dealuri, în speranţa că îşi vor găsi aleasa inimii. În spaţiul rural arhaic, sărbătoarea avea o semnificaţie premaritală, de confirmare a iubirii şi anticipare a nunţilor. Nimeni nu deretica şi nu lucra prin casă în această zi, căci se credea că aceia care vor încălca interdicţia vor ciripi ca păsările şi nu vor mai avea glas omenesc.

În unele zone ale ţării, Dragobetele, în chip de fiu al Dochiei, era celebrat la data de 1 martie, fiind considerat „deschizător” de primăvară. În manieră… generalizată, ca despre o sărbătoare însemnată, respectată de toţi românii, despre Dragobete se vorbeşte însă numai după ce, din Statele Unite ale Americii, l-am importat pe „rivalul” acestuia, Sfântul Valentin.


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns