Două suflete nu lasă un sat timișean să moară. Nu au curent şi nici telefon, iar apa o aduc de la sute de metri

Sătenii dintr-o aşezare timişeană atestată documentar încă din anul 1514 au rămas în istoria orală a locului, după ce în perioada comunistă au schimbat viziunea omului trimis de comuniști să-i convingă să părăsească localitatea.

Este vorba despre satul Topla, aparţinător de comuna Mănăştiur.

„Era prin 1986, când un domn de la Comitetul Județean de Partid a venit să convingă sătenii să se mute la Mănăștiur. A făcut multe drumuri, dar oamenii nu se dădeau duși. A lansat atunci zvonul că ar fi zonă radioactivă, că e în pământ zăcământ de uraniu, însă dealurile astea sunt bogate în nisipul acela bun pentru fabricarea sticlei. Într-un târziu, domnul, care se atașase de localnici, s-a dus la șefi și le-a zis: <<Tovarăși, oamenii nu vor să se mute, vor să moară acolo. Haideți să facem pe dealurile de acolo o pistă pentru deltaplane>>”, este povestea transmisă din gură în gură peste generații.

Cu toate acestea, satul Topla este astăzi aproape pustiu. Câteva animale, pe jumătate sălbatice, și două suflete trăiesc în prezent într-un loc fără biserică și fără cimitir funcțional. Un drum cu un singur sens, recent asfaltat, indică direcția spre care se îndreaptă localitatea.

”Acum câțiva ani erau vreo șapte oameni în sat. Ultima persoană care a refuzat să părăsească localitatea s-a stins toamna trecută. Însă doi fii ai satului s-au întors de vreo două decenii înapoi. Nu au lumină, nu au apă curentă, nu au canalizare… Își plătesc impozitele… Nu cer nimic de la primărie”, spune Ioan Rus, viceprimarul comunei Mănăștiur.

Trenul nici nu trece, nici nu se-aude

Poziția defavorabilă a localității, izolată de fluxurile economice, desființarea unității de învățământ, mutarea bisericii la Muzeul Satului din Timișoara și lipsa investițiilor de orice fel (drumul către sat a fost asfaltat abia recent) i-au făcut pe locuitori să își demoleze casele (majoritatea făcute din lemn) și să înființeze o stradă în centrul de comună.

”Oamenii au venit să lucreze la fabrica de cherestea. La Topla era greu să trăiești, că nu era curent. Mai mult, nu doar că prin sat nu trece trenul, dar nici măcar nu se aude. Distanța până la Mănăștiur este de 11 kilometri. Mulți însă n-au plecat din sat. Tanti Veta, spre exemplu, a rămas singură în casă după ce soțul și fetele s-au mutat fie în comună, fie la Pișchia”, spun funcționarii cu vechime din primărie.

Cele câteva suflete rămase în localitate s-au stins și și-au găsit odihna veșnică în alte părți, cimitirul local năpădit de natură neputând să-i primească. Încercările vieții i-au făcut însă pe doi foști locuitori să se întoarcă în locurile fericite ale copilăriei și să nu lase Topla să moară. Mircea Dejica și Mărioara Oancea speră că totuși, odată și odată, satul natal se va repopula.

”Două familii au venit anul trecut să-și caute plațurile. Speram că își vor face case de vacanță, dar n-au mai venit. Noi în ideea asta am și asfaltat drumul în 2016”, mărturisește viceprimarul de la Mănăștiur.

Trai în natură

Singurii locuitori ai satului nu duc lipsă de nimic, deși cele necesare sunt obținute cu efort. Mărioara Oancea, în vârstă de 50 de ani, abia se întorsese acasă după ce a fost să-și încarce bateria la lanternă tocmai la Remetea Luncă, adică o distanță de 3-4 kilometri, parcursă pe jos, dus-întors.

”E frumos la Topla, deși e greu. Eu când eram copil deja nu mai era școală în sat. Am făcut naveta pe jos la Remetea Luncă. Trăiesc cu ajutor de handicap de 270 de lei pe lună. De profesie sunt tehnician veterinar. Am revenit în sat la mama de vreo 15 ani”, mărturisește femeia.

Nu are curent electric, iar pe casă și-a montat un panou solar, care însă nu face față în sezonul rece. Frigider nu are, păstrează carnea în untură, iar pentru alte alimente perisabile folosește o groapă făcută în pământ de foștii locuitori, chiar în acest scop. Apă ia cu găleata de la o distanță de aproximativ 500 de metri, unde se află o fântână părăsită într-o fostă gospodărie, a cărei existență nu poate fi în prezent bănuită.

Telefon nu are, comunicarea făcându-se prin viu grai cu singurul său consătean, deținător al unui aparat mobil, dar semnal nu e decât în anumite locuri de pe dealuri.

”Doamne ferește să se întâmple vreo nenorocire! Și vecinul trebuie să meargă în satul alăturat să își încarce telefonul. E greu… Recent, la noi, a fost o altercație între oamenii care lucrează la pădure și a trebuit să chemăm poliția. Când au ajuns oamenii legii era seară, iar eu nu aveam lumină decât la brichetă”, spune Mărioara Oancea.

Gospodăria ei se află la vreo 300 de metri de cealaltă casă din sat. Femeii îi țin de urât doi câini și o pisică. ”Mama s-a dus. Am îngropat-o la Pișchia. Cimitirul din sat e distrus… doar câteva cruci de piatră… Când eram mică, era în sat cămin cultural, școală – dar numai sora mea a mai făcut aici, că s-a desființat până am făcut eu șapte ani -, fermă. Îmi amintesc și ultima rugă din sat la care am participat înainte să plec la școală la oraș. Era tare frumos…”, spune femeia.

Urmașul ultimului primar

Mircea Dejica, de 67 de ani, este cel de-al doilea locuitor al satului Topla. ”Am plecat din sat la vârsta de trei luni, cu părinții, la Lugoj, dar veneam în vacanță la bunici. De 22 de ani, m-am întors în sat și am reclădit casa. În tinerețe am fost meteorolog pe Țarcu și m-am obișnuit să stau izolat. Totodată știu să îmi fac provizii și să le depozitez. Nu duc lipsă de nimic”, spune omul care trăiește fără curent, cablu TV, apă, canalizare, încălzire centrală, semnal de telefonie mobilă sau mijloc de transport.

”Citesc mult și ascult radioul care funcționează cu baterii. Nu m-aș mai muta la oraș. Pentru mine libertatea e cea mai importantă. Sunt la pensie, iar timpul îmi aparține. Aici nu mai sunt nevoit să pierd vremea cu tot felul de lucruri ca la oraș”, spune bărbatul.

În casa sa sunt zeci de fotografii cu satul Topla de altădată. ”Ruga se ținea în 8 noiembrie, era ultima din zona asta. Atunci era la noi și la Bunea Mare. Tata e din Mănăștiur și a cunoscut-o pe mama chiar la rugă la Topla. Bunicul meu era organizator, că era om de vază în sat. Moș Toager a fost ultimul primar. Pe vremea lui erau 88 de numere de casă.

Locuința mea figurează în cartea funciară la numărul 40, deși n-ai crede acum, când sunt doar două case în sat. Topla a fost o spendoare acum 60 de ani. Era ulița pietruită, că fiecare când se ducea să vândă vite se întorcea cu două căruțe de piatră și astupau toate gropile. Oamenii erau muncitori, iar pentru lucrările importante pentru comunitate se făcea clacă. Era școală în sat și cămin cultural.

Fratele mamei, Nicolae Lupulescu, era învățător și a înființat o formație de fluierași în Topla. Mai târziu, el a înființat școala de la Remetea Luncă… Astăzi nimeni n-ar crede că fotografiile astea au fost făcute în Topla. Acum aici e sălbăticie. Nici păsări nu poți să crești, că le mănâncă uliii și vulpile. Țin porci, dar acum am… mistreți, că a scăpat scroafa în pădure…”, spune Mircea Dejica.


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Un raspuns la “Două suflete nu lasă un sat timișean să moară. Nu au curent şi nici telefon, iar apa o aduc de la sute de metri

Lasă un răspuns