Despre acupunctură şi iubirea faţă de oameni, cu medicul timişorean Ioan Ometa

„Când doctorul cel bun intră în salon, bolnavul începe deja să se vindece”. Citatul îmi vine în minte de fiecare dată când îl întâlnesc, în cabinetul său mereu plin de pacienţi asupra cărora se concentrează cu atenţie, în linişte, pe medicul timişorean Ioan Ometa, unul dintre cei mai vechi specialişti în acupunctură din vestul România.

Are 78 de ani, dar vreo 18 stau bine ascunşi, nelăsându-se surprinşi nici pe chipul lui, nici în lumina privirii, cu atât mai puţin în vioiciunea gesturilor. E o încântare să-l priveşti la lucru, examinând cu ochi scrutători înfăţişarea oamenilor, punându-le ace în puncte de el ştiute, importante pentru procesul însănătoşirii, sau, variantă mai… blândă, însă la fel de eficientă terapeutic, plăcuţe de cupru.

Un univers fascinant

Dr. Ioan Ometa povesteşte cu însufleţire despre începuturile sale într-ale acupuncturii, despre universul ei fascinant şi posibilităţile pe care le deschide acelora care caută alinarea suferinţelor fizice şi pe alte cărări decât ale medicinei alopate.

„Am fost patru colegi – doctorii Popescu, Quint, Florin Miclea şi cu mine – care am adus acupunctura în vestul ţării. Ei prin 1975-1976, eu în 1978. Pe vremea aceea, ceea ce făceam noi ţinea de domeniul exoticului, iar lumea era atât de convinsă că fără pastile şi injecţii nu se poate vindeca, încât mă întreba mereu dacă acele pe care le folosesc au un canal prin care curge medicamentul.

În România acelor ani nu existau nici cele mai vagi cunoştinţe despre energetica organismului uman. Trebuie să mai ştiţi că, în 1953, un mare anatomopatolog vienez a făcut 6.000 de secţiuni histologice pe cadavre, după care a decretat: <<Acupuncturiştilor, sunteţi nişte şarlatani şi nişte mincinoşi. Nu există meridiane energetice, nu am găsit nici unul!>>. Nici n-avea cum, de vreme ce ele există doar la cei vii, nu şi la morţi…

În 1986, dr. Florin Dumitrescu, de la Bucureşti, a făcut un alt experiment, injectând techneţiu radioactiv în punctul 3-Rinichi, situat la gleznă, iar substanţa a migrat pe traiectul meridianului rinichiului până în loja renală, fapt dovedit la scentigrafie. Cei care nu credeau în realitatea meridianelor considerau că punctul de injecţie ar fi putut fi situat oriunde pe corp.

Când însă substanţa a fost injectată altundeva decât pe meridian, ea a iradiat în jurul împunsăturii şi atât, fără să mai migreze”, relatează dr. Ometa. Şi mai adaugă că, deşi dubiile legate de caracterul ştiinţific al acupuncturii s-au risipit în timp, uneori rezultatele terapeutice apar atât de repede, încât pacienţii le privesc ca pe nişte miracole.

Pacienţii le privesc ca pe nişte miracole

„O doamnă s-a prezentat la cabinet cu o durere recentă în şold. I-am pus un ac în mână, în I-S 3, un punct de pe partea opusă durerii, iar după mai puţin de un minut mi-a mărturisit, uimită, că nu mai simte decât un mic disconfort”, istoriseşte interlocutorul meu.

„Să vină dinlăuntrul tău…”

Dincolo de aparenta simplitate a procedurilor – un ac amplasat aici, altul colo – stau însă cursuri elaborate şi complicate, mii de pagini de învăţat, o autodisciplină fără cusur şi, neapărat, o minte deschisă. „Cel care a ajutat la dezvoltarea acupuncturii în România a fost profesorul Ionescu-Târgovişte, un mare om, medic şi specialist în acest domeniu. Datorită lui, Ministerul Sănătăţii a organizat sesiuni de pregătire în acupunctură, pentru medicii doritori, încă de prin 80. Tot de pe atunci, noi, cei de la Timişoara, am primit aprobare să facem aici cursul. În rest, el se ţinea doar la Bucureşti”.

Dacă-l întrebi pe dr. Ometa ce-ţi trebuie ca să devii un bun acupunctor, îţi răspunde limpede. În primul rând, să doreşti să faci asta, să vină dinlăuntrul tău. Apoi, să studiezi serios. Şi încă ceva: să înţelegi şi să accepţi la nivel profund că teoria acupuncturii nu se potriveşte aproape deloc cu medicina alopată pe care se presupune că ai aprofundat-o deja în anii de facultate.

„Acupunctura este o medicină”

„Pentru cei care au ales această cale, există legătura ficat-ochi, rinichi-os sau pulmon-piele, expresii care alopaţilor li se vor părea o mare prostie, dar care vorbesc despre organul intern, cu care altă parte din organism conlucrează sau asupra căreia acţionează. Doctorul francez Jean-Marc Kespi, autorul uneia dintre marile cărţi în domeniu, intitulată chiar <<Acupuncture>>, spune chiar în introducerea tratatului său: <<Acupunctura este o medicină>>. Clar. Simplu.

Cu ea se pot vindeca sau ameliora un număr foarte mare de afecţiuni în faţa cărora medicina alopată e complet neputincioasă. Nu tratează cancerul, dar ajută la alinarea durerilor pacienţilor oncologici. În schimb, este extrem de eficientă în cazul afecţiunilor reumatice, neurologice, digestive, dermatologice, oftalmologice şi nu numai”, subliniază dr. Ioan Ometa.

„Esofagul de sticlă”

„Am avut la un moment dat o pacientă cu sclerodermie. Avea <<esofag de sticlă>>. Practic, structura esofagului se transformase dintr-una musculo-tendinoasă într-una rigidă, care nu mai avea peristaltică. Nu se mai contracta. După şapte-opt luni de tratament, când a făcut din nou bariu-pasaj, tot la clinica dermatologică, s-a constatat că nu mai avea acea condiţie esofagiană. Or medicina alopată nu ar fi putut face nimic pentru ea. Rezolvări există, însă uneori nu merge bătând din palme. La fel, o afecţiune oftalmologică în faţa căreia medicina alopată are resurse extrem de reduse este neuropatia optică.

Acupunctura poate ajuta mult aici, dacă boala nu este într-un stadiu avansat. Şi tulburările de irigare a creierului specifice vârstei mai înaintate pot fi tratate binişor, în aşa fel încât în şapte-opt zile pacienţii să-şi simtă capul mai curat, mai clar. Îmi e drag să lucrez şi pe probleme de imunitate, care la copii se manifestă prin afecţiuni respiratorii, unii medici trimiţându-i de la un antibiotic la altul. Aici, rezultatele sunt spectaculoase.

Îmi vine un micuţ cu tuse, stare generală proastă, îi pun plăcuţe (la copii nu pun ace) şi în 20-30 de minute are altă mină, iar accesele de tuse se răresc. Nu vreau să critic pediatrii, pentru că ei îşi pun toată ştiinţa în tratamentele pe care la aplică, dar nu au alte posibilităţi în afară de antibiotice. Sunt, la bază, medic alopat, aşa că, personal, am făcut cândva acelaşi lucru…”, mărturiseşte acupunctorul timişorean.

Credinţa în Cel de Sus şi relaţia cu Dumnezeu sunt vitale

Şi mai spune că, până la urmă, credinţa în Cel de Sus şi relaţia cu Dumnezeu sunt vitale în vindecare. „Nici un bolnav nu poate fi tămăduit decât dacă Tatăl Ceresc permite”, subliniază el. Şi adaugă, cu un strop de amărăciune, o întrebare: „Oare câţi oameni înţeleg asta…?”.