Colţul de rai al lui Moş Zărie! În al 91-lea an al vieţii, un timişean munceşte zilnic în grădina sa de 2.000 de metri pătraţi

La 90 de ani şi trei luni, Zaharia Viţan, Zărie pentru consăteni, nu se plânge de dureri de şale sau de încheieturi. Stând în faţa casei lui, nici n-ai zice că acolo locuieşte singurel un nonagenar, deoarece iarba de la stradă e cosită impecabil, lucru care nu se poate spune despre mulţi dintre consătenii săi din comuna Livezile şi nu numai de-aici, de altfel, căci povestea cu ţăranul bănăţean care în zori îşi începea roboteala cu măturatul la stradă e istorie, din nefericire.

În plus, bătrânul nostru lucrează o ditamai grădină, de 2.000 de metri pătraţi! Se scoală în fiecare ziulică la 6 dimineaţa, pentru că are de îngrijit de roşii, ardei, castraveţi, fasole, mazăre, cartofi, varză, ceapă, usturoi şi alte legume, frumoase şi plivite cu mare atenţie.

„Uitaţi, roşiile sunt cât mine de mari”, se laudă bătrâul ţăran, amuzat. Face totul singur, de la A la Z, începând cu producerea răsadurilor în solar, din seminţele pe care le colectează în anul anterior. Tot el sapă, fertilizează, plantează, prăşeşte, leagă roşiile, fasolea şi alte legume care necesită araci şi, evident, n-are nevoie de ajutor nici la recoltare. Are şi destul de mulţi pomi fructiferi, şi viţă-de-vie frumoasă în grădinea sa spaţioasă.

Aproape cinci ani în Bărăgan

Cu alte cuvinte, nu tihna îl ține în formă pe acest paore și nici despre viața lui nu s-ar putea zice că a fost dintre cele mai ușoare, căci are aproape cinci ani de Bărăgan, unde a fost deportată întreaga sa familie, în 1951.

„Ai mei aveau cai şi multe oi şi ceva pământ. Din cauză că nu am vrut să intrăm în colectivă, am fost duşi în Bărăgan, împreună cu soţia, părinţii şi fratele. Ne-am făcut o locuinţă săpată în pământ şi am stat acolo până în 1956”, rememorează Zaharia Viţan. Avea, la vremea respectivă, doar 19 ani, era căsătorit şi avea să se întoarcă, împreună cu ai lui, la casa bătrânească, după aproape cinci ani de surghiun.

De fapt, casa familiei fusese transformată în sediul colhozului. „Când am venit înapoi, în cameră era plin de grâu. Când ni s-a restituit casa, am cerut să ne lase şi mouă măcar doi saci de grâu, ca să avem ce mânca, deoarece nu mai aveam nici animale şi nici posibilitatea să cultivăm ceva, pentru că era deja luna iulie când ne-am reîntors în sat. Nu ne-au lăsat absolut nimic”, îşi aminteşte bătrânul.

Oraşul, o experienţă traumatizantă

Nu l-a doborât nici măcar pierderea soţiei, plecată la Domnul în urmă cu doi ani. Are la Timişoara o fată şi un nepot, care-l vizitează din când în când, dar nici în ruptul capului nu şi-ar lăsa casa şi grădina din Livezile. De fapt, doar aproximativ o lună, în întreaga sa viaţă, a stat la oraş. A bifat două săptâmâni de spitalizare, în urmă cu câţiva ani, când a căzut şi s-a lovit rău.

A doua oară, în urmă cu doi ani, acasă la fiică şi ginere, a rezistat cu stoicism două săptămâni şi, pentru că cei doi nu voiau să-l lase să plece, insistând să rămână până la Paşti, bătrânul pur şi simplu a evadat! De fapt, a avut doar o tentativă de evadare.

„Am plecat şi am găsit un taxi. I-am dat o sută de lei şoferului, să mă ducă până la gară. Dar nu ştiam că nu mai există tren din Timişoara până aici”, ne povesteşte amuzat bătrânul. Până la urmă s-a îndurat nepotul de el şi l-a transportat cu maşina până la Livezile.

„Iarba uite-aşa de mare (arată cu mâinile vreo 40 de centimetri în înălţime)! Mi-au dat lacrimile când mi-au sărit în braţe pisicile mele”, ne relatează moş Zărie sfârşitul traumatizantei sale experienţe de la oraş, mai adăugând şi o vorbă de ocară la adresa mamei „Cimişoarei”.

Poate că povestea lui Zaharia Viţan, omul de 90 de ani care grădinăreşte cum n-o fac alţii la 20 şi îşi ţine gospodăria impecabil de îngrijită, e cea mai simplă din lume. Omul e, pur şi simplu, mulţumit sufleteşte pentru că-şi munceşte pământul şi îşi tunde iarba din faţa casei şi la răstimpuri, nu foarte des, mai iese la un deţ de răchie, la birt.

„Când am fost în spital, doctorul mi-a spus că munca mă ţine sănătos. Dar mă şi hrănesc bine”, ne destăinuie bătrânul care în 27 martie a păşit în cel de-al 91-lea an al său şi n-a ştiut niciodată ce înseamnă concediu, mulţumindu-se cu doar câteva ceasuri de relaxare pe zi sub bolta viţei-de-vie din Raiul pe pământ care e, pentru el, propria ogradă ţărănească.