Trecutul, oricât de glorios ar fi, lasă în urmă nu doar ruine, ci şi fascinante legende. Când e vorba de cel colectiv, adesea este schimbător, după cum se lasă povestit. Cu cât mai mulţi povestitori, cu atât mai multe fapte de vitejie.
Când e vorba, însă, de trecutul individual, fiecare cu povestea lui, spusă sau tăinuită. Dacă ne referim la perioada recentă, putem face o plimbare romantică la umbra at.tor ruine ţinând de trecutul tuturor, ale unor castele care nu mai sunt, ba chiar la cea a unor zootehnii scheletice de care nimeni nu mai are nevoie şi în care natura şi-a spus cu tărie cuvântul.
Dacă rămânem în aceleaşi vremuri, ne putem aminti de câte şi mai câte. De munca plină de râvnă a oamenilor. De frumuseţile patriei. Dar şi numeroase clişee rămase în minte.
Să punem însă punct acestei pendulări între general şi particular, pentru a creiona o poveste în care multe s-au întâmplat la fel, dar totuşi diferit. Pentru cel care s-a născut la ţară a sosit un timp c.nd a trebuit să-şi scoată rădăcinile şi să şi le pună cu grijă în ghiozdan, în geamantan sau valiză. De obicei, geamantanul era din carton şi era dotat cu o încuietoare din tablă pentru lacăt.
Cu câteva lucruşoare în el şi cu de-ale gurii într-o sacoşă de rafie, plecai cu tata, cu mama, să dai examen la vreo profesională, rar la un liceu, să te faci domn la oraş, căci viaţa la colectiv a devenit mai amară ca fierea.
Ajuns acolo şi după ce ţi-ai arătat ştiinţa de carte, o sumedenie de profesori s-au năpustit asupra ta ca să-ţi bage cu tolcerul ştiinţa şi tehnica în cap, unii dintre ei cicălindu-te într-atât încât îţi venea să te agăţi cu o mână de tamponul vagonului din spate al tramvaiului şi să te tot laşi dus.
A trebuit să spui adio razelor mângâietoare ale soarelui de dimineaţă care te trezea de fiecare dată cu blândeţe. În locul concertului greierilor de sub podea, în timpul acelor ore plicticoase tramvaiele scrâşneau înfiorător la fiecare cinci minute, pentru a opri şi apoi a porni din staţia din faţa şcolii.
Cât ţinea acel zgomot infernal al oraşului nu mai auzeai nimic, nici când profesorul te poftea la tablă să te întrebe ce ai înţeles din lumea asta nouă. Puneai creta învins şi te întorceai ruşinat în bancă.
Din acest moment, toate s-au derulat halucinant, încât acum constaţi că ai devenit un colecţionar de amintiri. Unele ai dori să nu te mai urmărească ca un agent de filaj, dar nu le poţi uita, căci fac parte din viaţa ta. Sigur că atunci duceai cu tine, în acel geamantan de carton, atâtea vise, ţeluri şi aspiraţii, încât părea încărcat cu plumb.
Unele s-au împlinit, altele s-au spulberat. Bucuriile şi tristeţile s-au succedat ameţitor. În casa părintească poate că ai lăsat într-un cotlon un cufăr vechi, cu câteva poze şi amintiri ale generaţiilor dinainte. Poate că acesta a făcut şi războiul dinâi ori numai pe al doilea.
N-avea urmă de gloanţe, dar era mâncat de carii. Până la urmă a ajuns în pod, iar într-o zi, când l-ai desfăcut, în el cuibăriseră şoarecii şi n-a mai rămas nimic din hârtiile şi pozele pe care le păstrase vii până atunci. La fel s-a întâmplat apoi şi cu geamantanul de carton. Apoi venise rândul şi valizei din muşama neagră. Apoi al cărţilor din bibliotecă.
Astăzi, întreaga colecţie de amintiri o poţi purta la gât, ca pe o cheie altădată, într-un stick cât un nasture. La atât se reduce viaţa ta. Pe acelaşi stick va încăpea şi partea din ea care ţi-a mai rămas. Poate că amintirile din viitor sunt deja acolo, dar stickul acela aşa e setat încât să nu te lase să le vezi înainte de a le trăi.
