Scăpat din infern. Experimentul Piteşti e încă viu în memoria unui timişorean! (III)

Metodele asiatice de tortură, nelipsite de la Pitești

Eugen Țurcanu era un sadic foarte atent la extremele până la care poate ajunge durerea victimelor sale fără a-și pierde viața, căci ceea ce-l interesa în mod real era distrugerea lor psihică.

Cel mai adesea, prima bătaie pe care şi-o încasa condamnatul era aplicată – cu ciomege, vâne de bou, bucăţi de cauciuc, cozi de mătură, picioare de prici şi alte obiecte contondente – de reeducaţii postaţi pe două şiruri de-a lungul celulei.

Nefericitul trebuia să alerge între cele două şiruri până la epuizare, mai exact până când loviturile aplicate cu toată forţa îl puneau la pământ.

CITEȘTE ȘI: Aquapark în Timiș. Vezi când va fi gata

Urmau bătăile peste față, la tălpi sau peste torace, torţionarii frângânu-le coastele celor pe care îi supuneau caznelor, tratamente care făceau şi ele parte doar din primele stadii ale reeducării.

Treceau apoi, Ţurcanu și acoliții săi, la zdrobirea degetelor de la mâini și de la picioare, la scoaterea dinților, la sugrumarea până în pragul sufocării, la cufundarea cu capul în closetele sau hârdăurile pline de excremente, la lovituri peste testicule, răstigniri și felurite mutilări ale tinerilor care încercau să reziste.

În plus, pe lângă violențe, hrana care li se administra întemniţaţilor conținea adesea un exces de sare, provocându-le o sete teribilă, fără a primi, însă, apă. Erau puși adesea să-și bea urina proprie sau pe a altora.

Câteodată li se turna mâncarea fierbinte direct pe gât. Nu li se dorea moartea, ci nimicirea morală, iar pentru asta trebuiau să ajungă mai întâi niște epave.

După câteva luni de la începerea Experimentului se priveau cu deznădejde unii pe alții: ajunseseră adevărate schelete învelite în piele, cu răni, vânătăi, umflături și sânge închegat pe chipuri sau membre.

CITEȘTE ȘI: Delia, fetiţa de 7 ani dispărută la Petroșani și găsită apoi de poliţiști, va ajunge în grija statului. La fel și frăţiorii ei gemeni

Unii cercetători ai Experimentului sau Fenomenului Pitești, cum mai este el denumit în literatura care i s-a consacrat, au găsit similitudini cu metodele asiatice de tortură, pentru că reeducarea din China lui Mao s-a aplicat cam în aceeași perioadă.

Vestita picătură chinezească, prin care se obținea încetul cu încetul spălarea creierului victimei, făcea și ea parte, într-adevăr, din arsenalul metodelor aplicate la Pitești, însă aici varietatea a fost cu adevărat impresionantă.

„Nu te puteai opune”

Oameni puși să stea ore întregi cu ranițe de 40 de kilograme în spate, sub spectrul unei bătăi soră cu moartea în caz că cedau, să se pălmuiască sau să se izbească precum berbecii, cap în cap, să se pălmuiască unii pe alţii cu toată forţa, să se hrănească cu gura direct din gamela în care li se servea mâncare foarte fierbinte – stând cu mâinile la spate și obligați uneori să grohăie în timp ce mâncau, sub amenințarea loviturilor de ciomag – obligați, sub lovituri crâncene, să se sărute unii pe alții în anus sau să înghită fecale în chip de „împărtășanie creștină” de Paști, sunt alte câteva ingrediente din temutul penitenciar piteștean, unde Securitatea, prin coordonatori sovietici dedicați, precum generalul Alexandru Nikolschi (Boris Grünberg pe numele său din născarea în Tiraspol), supraveghea cu o adevărată curiozitate științifică ostilitățile.

„Mă gândeam intens, la un moment dat, să-l întreb pe cel care m-a dat pe mâna Securității de ce a făcut-o.

Am renunțat. Văzând ce înseamnă reeducarea, mi-am dat seama că nu te puteai opune la nesfârșit. Nu puteți ști cum a fost”, ne mărturisește Petru Cojocaru. A căzut şi el, ca mulţi alţii? Tace, priveşte în jos, oftând, apoi conchide: „Nu te puteai opune…”.

După un timp, liceenii din lotul cu care a fost trimis la Pitești au fost direcționați spre o închisoare pentru minori.

Penitenciarul piteștean s-a umplut, în schimb, de studenți. În bună măsură erau din rândul adepţilor Gărzii de Fier, dar printre ei se numărau şi mulţi liberali şi ţărănişti, însă şi tineri fără apartenenţă politică, săltaţi de Securitate pe baza unor simple denunţuri şi ulterior condamnaţi pentru complot împotriva puterii comuniste.

Paturile fiind insuficiente, mulți dormeau pe ciment, soartă rezervată în special celor „izolați”, așa cum erau numiți cei care refuzau așa-numita demascare.

Zi şi noapte, deţinuţii erau sub supravegherea permanentă a reeducaţilor şi nici măcar în somn nu se puteau mişca fără să-şi încaseze pe loc o corecţie fizică.

Pentru nevoile fiziologice la tinetă sau în hârdăul cu excremente, aveau un timp limitat la numai o jumătate de minut. Cine nu reuşea să să uşureze rămânea doar cu opţiunea de a-şi face nevoile în propria gamelă. Ulterior, ca să poată primi mâncare, era nevoit să-şi consume mai întâi propriile excremente!

Gherla sau, altfel spus, Pitești 2

Încă de la sfârşitul lunii martie a anului 1950, Securitatea a hotărât extinderea acţiunii violente de la Pitești şi în alte centre de detenţie.

Gherla a fost al doilea penitenciar în care s-a aplicat experimentul început la Piteşti. În plus, regimul de la Gherla era unul de exterminare lentă, nu doar prin bătăi, ci şi prin malnutriţie, frig, lipsa tratamentelor medicale şi condiţii de detenţie insalubre.

În celulele de penitenţă de la subsol, de pildă, se murea pe capete. Iarna, întemniţarea în acele încăperi fără lumină şi neîncălzite, în care cei pedepsiţi aveau pe ei doar pantaloni şi cămaşă şi nu primeau mâncare, doar apă, era echivalentă cu moartea. Petru Cojocaru a avut parte de trei zile în „Neagra”, aşa cum i se spunea locului de penitenţă de la subsol.

Demascările la Gherla, după modelul exersat la Piteşti, au început în septembrie 1950. Petru Cojocaru îşi aminteşte că în perioada petrecută acolo mulţi au fost omorâţi în bătaie de cei din comitetul reeducării. Printre ei, un cunoscut de la Timişoara.

„La Gherla, operaţiunea de reeducare se făcea la ultimul etaj. Acolo a murit Ioan Tâmpa, pe care îl cunoşteam de la Timişoara. A fost torturat mai multe zile, pentru că refuza să se demaşte, iar în cele din urmă şi-a dat ultima suflare. Era căsătorit şi avea două fete”, rememorează Petru Cojocaru.

Îşi aminteşte că la Gherla, ca şi la Piteşti, deţinuţii torţionari erau pe larg sprijiniţi de conducerea penitenciarului. Reeducarea de la Gherla s-a dezvoltat în mod treptat, pentru a atinge apogeul în perioada decembrie 1950 -martie 1951, când a dat şi cei mai mulţi morţi. Din 1952, când la comanda puşcăriei din Gherla a fost numit Petrache Goiciu, sălbăticiile şi pedepsele au luat amploare, cu toate că, din ordin de la nivel înalt, reeducarea aplicată de comitete de deţinuţi bolşevizaţi fusese stopată încă din ultima parte a anului anterior.

Petru Cojocaru a avut „norocul” de a fi transferat la Gherla în vara lui 1951 și a rămas acolo până în 1954. Eugen Țurcanu a fost și el mutat la Gherla, din august 1951, stând acolo până în luna decembrie a aceluiași an, când a fost trimis la Suceava.

Numai că la Gherla nu Ţurcanu avea să fie vioara-întâi în operaţiunile de reeducare, ci Alexandru Popa, zis şi Ţanu, care se convertise la bolşevism încă de la Suceava, apoi a trecut şi prin „academia” groazei de la Piteşti, ca torţionar de primă mână.

Despre el, cei care l-au cunoscut relatează că era cel puţin la fel de sadic precum Ţurcanu şi foarte zelos în a obţine demascări din partea studenţilor închişi. Torturile și metodele psihologice de presiune au fost și aici la ordinea zilei, după același scenariu ca la Pitești: victime în aceleași camere cu călăii, plătind până și greșeala de a-și băga mâinile sub pătură în timpul somnului, caz în care erau „răsplătiți” cu lovituri de ciomag de reeducații care făceau planton.

Gesturile cele mai omenești, cum ar fi spălarea rănilor unui coleg de detenție, erau pedepsite cu bătăi crunte, fiind considerate „ajutor legionar”.

Groaza era starea de spirit a celor mai mulți, căci orice vorbă spusă unuia putea fi interpretată și anchetată în stilul barbar binecunoscut.

Pe lângă violenţe, se aplicau și metode precum nelăsarea victimelor să doarmă timp de mai multe zile, ajungându-se chiar la recordul de 15! „Dacă vorbeai cu cineva, erai apoi întrebat ce ați discutat. Relatai în amănunt, dar apoi era și acela întrebat și, dacă versiunile nu corespundeau aproape cuvânt cu cuvânt, se lăsa cu bătăi pentru ambii”, rememorează Petru Cojocaru.

Și alți deținuți povestesc că ajunseseră atât de înspăimântați, încât atunci când erau chemați la raport mărturiseau inclusiv că se rugaseră în gând, un păcat grav în ochii reeducaților.

Alte mărturii vorbesc despre întemnițați care își băgau capul în hârdăul cu excremente la simpla apariție a lui Țurcanu.

Printre multe alte metode inumane, acesta născocise „botezul” prin cufundarea deţinutului cu capul în hârdău, în timp ce colegii săi trebuiau să rostească blasfemii grele. Demascarea nu presupunea doar dezvăluiri despre fapte reale.

Torționarii voiau să audă, chiar dacă nu credeau nici ei, cum victimele mărturisesc diverse grozăvii, cum că ar proveni din familii cu tată alcoolic și mamă sau soră depravată, cu care săvârșiseră, chipurile, incesturi.

Reeducatul trebuia să se autostrivească moral în cele din urmă, pentru a putea deveni bestia gata să se umple de fanatism bolșevic și să treacă la spionarea şi la torturarea altora, începând de preferință cu cel mai bun prieten. S-au atins stadii remarcabile ale răului pe această cale, unii dintre condamnaţi ajungând, finalmente, călăi plini de zel în tabăra reeducaților.

Petru Cojocaru are o expresie senină şi povesteşte extrem de calm şi, totodată, coerent. Nu-ţi vine a crede că acest om de 92 de ani, cu un zâmbet amar pe chip, a fost cândva în Iad şi s-a reîntors întreg, fizic şi mintal, printre oameni.

Ne relatează, la fel de metodic, despre sfârşitul mai neobişnuit al altui coleg de închisoare. „Reacţia omului în faţa durerii e foarte diferită. La Gherla, unde făceam muncă silnică, am fost băgat în celulă cu unul pe nume Munteanu Ion, din Oraviţa, şi cu doi studenţi moldoveni.

Unul dintre cei doi moldoveni, de bucurie că a scăpat de Piteşti şi a fost adus la Gherla, crezând că aici nu va mai primi bătăi, s-a ras pe cap.

Nu era apă caldă, iar el s-a spălat cu rece. După câteva zile, a început să se plângă de dureri de cap.

Într-o noapte, Munteanu Ion m-a trezit, spunându-mi: «măi, ăsta moare» şi explicându-mi că poziţia în care doarme e caracteristică fazei ultime a meningitei. Într-adevăr, a murit”, îşi aminteşte fostul deţinut politic.

„La Gherla am fost repartizaţi pe ateliere. Eu am fost trimis la tâmplărie. Munceam în ture de 12 ore, alternativ în ture de zi şi de noapte.

Într-o bună zi, ieşind din schimbul de noapte, dimineaţa aşteptam să ne dea terciul. Un reeducat, Constantin Juberian, fost coleg de liceu cu mine, la Caransebeş, ne spune că cei care vom fi citiţi de el, de pe o listă, să ne aliniem. Printre cei strigaţi de el eram şi eu.

«După mine, marş!», ne-a ordonat, şi l-am urmat până la subsol. Acolo erau aşa-numitele celule negre, fără aer, fără lumină. Ne-au înghesuit acolo. Mâncare nu primeam decât în turele de muncă de zi sau de noapte.

Am cunoscut o foame teribilă. Un fapt remarcabil s-a întâmplat la un moment dat: unul, care era deţinut de pe vremea lui Antonescu, mi-a spus că dacă vreau poate să-mi aducă ceva mâncare, dar să nu-l spun.

Cu toate că eram teribil de flămând, am refuzat, de teamă că poate fi o capcană”, rememorează bătrânul.


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns