Lecția Micii Uniri, o istorie vie

Lecția Micii Uniri, o istorie vie… Numită pe drept Mica Unire, întrucât ea a fost văzută de contemporani și deopotrivă de urmașii lor ca fiind doar un prim pas către adunarea tuturor românilor într-un singur stat, marea înfăptuire politică de acum 167 de ani nu s-a petrecut peste noapte, ci în consecința unui program multisecular de autodeterminare și modernizare a societății românești din toate provinciile, dar și în contextul unor conjuncturi internaționale favorabile.

În particular, actul de la 24 ianuarie 1859, al dublei alegeri a principelui Alexandru Ioan Cuza ca domn atât al
Moldovei (unde fusese confirmat la 5 ianuarie), cât și al Țării Românești, nu a fost nici el, așa cum s-ar putea crede, rezultatul unei inspirații de moment sau, cu atât mai puțin, o încercare de a păcăli vigilența Marilor Puterii
ale vremii.

Se știe – și dacă nu, merită amintit de fiecare dată – că proiectul Unirii a fost promovat de elitele românești din toate provinciile pe întreaga durată a epocii fanariote, deci vreme de mai bine de un secol înainte de momentul 1859, un număr impresionant de case aristocratice din Principatele Române, cărora li s-au alăturat mai toate cercurile noii burghezii, ale breslelor orășenești și chiar ale multor comunități sătești, au asaltat capitatele europene cu memorii prin care își manifestau dorința de a trăi într-un singur stat.

În cele din urmă, puterile europene au înțeles că acest proiect era nu doar în interesul românilor (care dovediseră că
sunt capabili să se mobilizeze în mișcări revoluționare de anvergură, precum cele din 1784-1785 – insurecția lui Horea, Cloșca și Crișan, 1791 – mișcarea Supplex Libellus Valachorum, 1821 – insurecția lui Tudor Vladimirescu și mai ales Revoluția din 1848), ci și în propriul interes, ca singur mijloc de a pune capăt anarhiei pricinuite de războaiele
neîntrerupte dintre țariști și otomani și de a face, astfel, din Dunăre un bulevard al comerțului și modernizării.

Contextul favorabil l-a reprezentat Războiul Crimeei (cel din 1863-1856, nu cel de acum), în care coaliția europeană a înfrânt Imperiul Țarist și a obligat Moscova să accepte existența unui stat românesc la Dunăre.

În 1857, Marile Puteri au convocat adunările ad-hoc (în care, nota bene, au fost reprezentate toate categoriile sociale,
de la înalta boierime până la țărănime), pentru a le consulta dacă românii doresc cu adevărat să se unească, dar și pentru a găsi o formulă de a potoli apetitul insurecțional al locuitorilor din Principatele Dunărene. În pofida tentativelor de a falsifica alegerile (provocare cu care democrația românească s-a confruntat, iată, încă din fașă), adunările ad-hoc au dat și la Iași, și la București, o susținere copleșitoare pentru proiectul unirii permanente și necondiționate.

Un detaliu de la 22 septembrie 1857, din adunarea ad-hoc de la Iași, merită menționat. Ședința, prezidată de viitorul om de stat Mihail Kogălniceanu, a adoptat o rezoluție în cinci puncte, în care, printre altele, s-a cerut ca Moldova și Țara Românească să formeze un stat unitar, care să poarte numele România și să se poată organiza ca democrație parlamentară.

Iată deci, că, atunci când unioniștii din Țara Românească au decis, la 24 ianuarie 1859, să-l aleagă ca domn tot pe alesul moldovenilor, ei n-au făcut altceva decât să pună în aplicare mandatul încredințat de adunările ad-hoc și să demonstreze astfel că au același deziderat, indiferent din care provincie sunt.

Trăim astăzi o conjunctură care are multe elemente în comun cu situația din vremea Micii Uniri. De ajuns să amintim că există din nou o coaliție europeană, că există un nou Război al Crimeei, dar și că problema Unirii nu este doar un subiect de aniversare, ci o temă arzătoare la ordinea zilei.

CITEȘTE ȘI: O nouă defecţiune! Colterm opreşte apa caldă şi încălzirea pe 24 de străzi, inclusiv la două şcoli

Faptul că Parlamentul de la București a adoptat în 2018 o Declarație a Unirii, reamintit constant de toți cei care s-au perindat la Palatul Cotroceni, și că, în zilele noastre, președinta de la Chișinău și-a declarat susținerea pentru idealul reîntregirii, arată o dată în plus că modelul Cuza și lecția Micii Uniri de la 1859 nu sunt doar pagini de manual, ci jaloane fundamentale ale proiectului de țară.