Experimentul Piteşti e încă viu în memoria unui timişorean! (V)

„La Timișoara, în celulele Securității, mi-am executat din 1954 ultimii ani de detenție.

În celulă mi se dădeau cărți din care trebuia să învăț.

Îmi amintesc câteva titluri: «Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice», «Capitalul» lui Marx și romanul «O tragedie americană».

Eram chemat din când în când la șeful Securității din Timișoara, să mă verifice dacă îmi însușisem cunoștințele din cărți. Aici, la Securitate, am avut o surpriză.

Medicul Securității – avea gradul de căpitan – a venit în control. Eram singur în celulă și, când m-a văzut, a rămas blocat: fusesem colegi la Liceul «Traian Doda» din Caransebeș!

Le-a spus gardienilor că mă cunoaște și că vrea să vorbească între patru ochi cu mine.

Când am rămas singuri, țin minte că m-a întrebat dacă mai știu versuri din «Luceafărul» și i-am recitat.

Voia să vadă dacă mai am mintea întreagă.

M-a întrebat apoi dacă dacă am vreun necaz şi dacă mă poate ajuta și i-am spus că mi-ar prinde bine un tratament la dinți.

Aveam dantura distrusă, după ce am fost nevoit să mănânc ciorbă fierbinte în celulele înghețate din închisorile de la Pitești și Gherla.

Cum a făcut nu știu, dar a reușit să mă scoată din închisoare și să mă ducă la un medic!

Țin minte că era un dentist neamț, care mi-a făcut tratamentele necesare pentru a-mi asana dantura. A lucrat conștiincios.

După un timp, am aflat că fostul coleg din liceu și-a dat demisia din Securitate”, rememorează Petru Cojocaru.

Eliberat după opt ani

Fiind încarcerat la Timișoara, Petru Cojocaru a avut prima dată dreptul de a-și vedea rudele abia spre sfârșitul pedepsei.

Şi-a revăzut după mulți ani tatăl, care a venit să-l vadă la vorbitor însoțit de un frate.

Era în 1956, un an complicat, în care Securitatea a arestat o sumedenie de studenți care și-au manifestat simpatia pentru mișcarea anticomunistă izbucnită – și reprimată brutal – în Ungaria.

„Eu nu aveam de unde să știu despre evenimentele din Ungaria, dar totuși cei de la Securitate m-au pus în temă că acolo «reacțiunea» a fost înfrântă de armata sovietică.

După opt ani de închisoare, am fost în cele din urmă eliberat, beneficiind de o reducere de pedeapsă, pentru că la Gherla am muncit”, spune fostul deținut.

În octombrie 1956, Petru Cojocaru părăsea detenția după ce făcuse cunoștință cu cele mai grele penitenciare comuniste.

O profeție de securist, împlinită întocmai!

Înainte de a i se da drumul a avut, însă, o discuție cu șeful Securității locale, pe care și-o amintește, pentru că peste ani avea să-și dea seama de un adevăr crud: „M-a întrebat ce părere am despre posibila venire a americanilor.

N-am știut ce să-i spun, așa că a continuat: «Voi ați mizat mult pe faptul că vor veni americanii și vă vor salva.

Dar n-au venit.

Presupunând că vor sosi la un moment dat, cu cine crezi că ar sta de vorbă? Cu voi?

Voi sunteți niște epave, după anii în care ați fost scoși din lume.

Dar nici cu noi nu ar sta de vorbă, că v-am nenorocit, ca organe represive. Știi cu cine ar dori să discute?», m-a întrebat, și iarăși n-am știut ce replică să-i dau.

A continuat: «Dacă ar veni americanii, cu copiii noștri ar sta de vorbă!»”.

Vorbele securistului i-au rămas lui Petru Cojocaru în minte şi a putut să constate că s-au confirmat peste mulți ani.

E fapt ştiut că foști comuniști deghizați în democrați postdecembriști, unii dintre ei odrasle de vechi securiști torționari, au fost în prim-planul discuțiilor cu actualii parteneri nord-atlantici ai României, după prăbușirea URSS și a blocului socialist răsăritean.

Libertate de proscris în „raiul” socialist

Perioada în care pe atunci tânărul Petru Cojocaru își redobândea libertatea era una tulbure.

În timp ce chiar în Uniunea Sovietică se producea o destalinizare, Republica Populară Română înăsprea din nou regimul deținuților politici, reinventând și aplicând o nouă fază a reeducării în toate penitenciarele astfel de condamnaţi.

Cei care părăsiseră închisorile după condamnări politice erau considerați niște rebuturi sociale. „După liberare, am stat la unul dintre frații mei, care avea locuința în Timișoara.

Cei de la Securitate mă vizitau frecvent, cerându-mi să raportez dacă mă contactează cineva care are legătură cu evenimentele din Ungaria.

Mi-au cerut să semnez și un angajament că nu voi dezvălui nimic despre ceea ce am trăit în închisoare”, spune fostul deținut.

„Am încercat multă vreme să mă angajez, ca să-mi câștig pâinea, dar în zadar! Peste tot mi se închideau ușile, din pricina dosarului meu de condamnat politic.

Făcând repetate cereri către comitetul orășenesc de partid, până la urmă am fost admis în audiență la tovarășul Morodan, care m-a primit și mi-a explicat că sunt un element dușmănos și că nu merit un loc de muncă.

După aceea am trimis o cerere către comitetul județean de partid. Am fost surprins să fiu primit în audiență de același Morodan, care m-a întrebat dacă vreau să-i fac «atmosferă» prin a mă adresa superiorilor săi.

I-am spus că doresc doar un loc de muncă, nimic altceva. M-a întrebat unde aș dori să lucrez. Știam, însă, lecția!

Dacă aș fi spus că vreau într-un loc anume, intram din nou în vizorul Securității, care m-ar fi întrebat pe cine cunosc acolo și ce legături am cu persoanele respective.

Așa că i-am răspuns că acccept orice mi se oferă. A pus mâna pe telefon, a vorbit cu cineva, după care mi-a transmis să mă prezint la o întreprindere cu sediul în zona Pieței Badea Cârțan din Timișoara”, își reamintește Petru Cojocaru.

A obținut, astfel, încadrarea în muncă. A fost angajat ca lăcătuș, iar după o vreme, fiind iscusit, a obținut un post de sculer-matrițer. În acea perioadă și-a cunoscut viitoarea soție. „Am fost invitat de un prieten la o petrecere, la o familie. Acolo am zărit o fată de care am fost atras.

Am rugat un prieten să-i transmită că vreau să fac cunoștință cu ea, și mi-a răspuns că e de acord, dar cu condiția să am cele mai bune intenții.

Am confirmat, astfel că ne-am putut întâlni”, rememorează fostul întemnițat ca deținut politic momentul în care și-a cunoscut aleasa inimii.

Despre soția sa, Petru Cojocaru afirmă că a fost ființa care i-a redat încrederea în viață. „Ea era greco-catolică, iar eu ortodox, iar părinții ei nu m-au agreat. Dar ea a acceptat să-i fiu soț, chiar și după ce i-am explicat care e trecutul meu”, își amintește interlocutorul nostru.

Muncitor, dar şi student la seral

Ca fost student la Politehnica timișoreană, visa încă să devină inginer.

În momentul arestării din 1948, mai avea doar un an până să-și încheie studiile universitare și, la aproape un deceniu distanță, s-a gândit că e posibilă reluarea cursurilor de la momentul întreruperii. Optimismul său era, însă, exagerat.

Cu perseverență, până în 1966, a făcut repetate cereri de a-și relua studiile universitare din anul al patrulea, dar toate i-au fost respinse.

„După ce m-am căsătorit am început să fac cereri pentru a-mi relua studiile la Politehnică de unde le întrerupsesem din cauza arestării, adică din anul al patrulea.

Timp de şapte ani am tot făcut solicitări şi, văzând că îmi sunt mereu respinse, am făcut un memoriu către Comitetul Central al PCR, cerând să mi se aprobe reînscrierea la facultate, iar în caz contrar să mi se dea voie să plec din ţară.

Atunci m-a vizitat un cetăţean, trimis de partid, spunându-mi că mi se poate aproba reluarea studiilor, dar abia peste doi sau trei ani!

M-a demoralizat spunându-mi asta, dar mi-a aruncat şi o provocare: «Dacă eşti aşa de deştept, de ce nu dai din nou admitere?».

M-am hotărât atunci să dau din nou admitere și am intrat la facultate, la seral. Munceam opt ore ca sculer-matriţer, apoi mă puneam cu burta pe carte pentru a-mi lua examenele la TCM (Tehnica Construcțiilor de Mașini – n. red.), facultatea unde fusesem admis.

Am absolvit-o în 1972, iar la câteva luni după aceea am aflat că pe Calea Buziașului se înființa o nouă întreprindere, care avea nevoie de ingineri”, ne relatează ex-deținutul.

Un inginer competent şi foarte corect

Îşi aminteşte, oarecum amuzat, că a dat un examen scris pentru postul respectiv: „Şeful comisiei mi-a spus că lucrarea e corectă, numai că am omis să amintesc despre tratamentul termic al unui anumit tip de oţel, căci era una dintre cerinţele testului. I-am spus că nu e necesar tratamentul termic.

«Cum să nu, uite, chiar aici lângă mine e cel care a conceput subiectul şi el spune că e necesar», zice el. I-am spus să verifice, pentru că eu am învăţat foarte bine STAS-urile şi sunt sigur pe ce spun”. Şi i s-a dat dreptate!

A fost angajat, în fine, ca inginer.

Educația sa sănătoasă, de țăran, l-a îndrumat să-și vadă de treabă cu o conștiinciozitate exemplară, dar cu toate acestea nu a putut promova profesional, respectiv ca gradație salarială, mulți ani la rând. Trecutul de „duşman al poporului” își spunea cuvântul!

Dar a venit și momentul său când, constatându-se pagube serioase într-una dintre secțiile întreprinderii, a fost însărcinat să preia conducerea acesteia, și iată ce relatează: „Se făcuseră raportări false mai multe luni de zile, dar de acolo se furase pe rupte, de fapt!

Când am fost însărcinat cu conducerea secției, i-am strâns pe toți muncitorii și le-am explicat frumos că furtul nu mai poate continua și că va trebui să muncim cu toții pe brânci două-trei luni, pentru a recupera paguba. Am fost ascultat”.

Iată că un om educat pe sistem „burghezo-moșieresc” a reușit să se facă înțeles chiar şi într-un sistem socialist care clama tot felul de lozinci despre cinste și corectitudine, în timp ce cu totul altele erau „valorile” sale în mod real.

A demonstrat ceva Experimentul Pitești?

Petru Cojocaru trăieşte cu onoare după ce a reușit să se recupereze fizic şi sufleteşte după calvarul Experimentului Pitești.

O experiență căreia, trebuie spus, mulți nu i-au rezistat.

Pe el l-a ajutat mult să-şi revină sufleteşte soția sa, căreia îi e veșnic recunoscător. Are două fiice, astăzi stabilite în Germania și care, ambele, i-au dăruit nepoți.

De 15 ani e, însă, văduv, locuind în Timișoara şi refugiindu-se în special în lecturi pentru a uita de amarul singurătății. E, de asemenea, un om evlavios.
Ne mai povestește ceva care e important, din punctul său de vedere: cu niște ani în urmă și-a revăzut mentorul adolescenței, adică pe fostul mitropolit al Banatului, Nicolae Corneanu, fostul său coleg de liceu.

S-au îmbrățișat frățește, iar Petru Cojocaru nu i-a purtat deloc pică înaltului prelat pentru colaborarea cu Securitatea care lui, personal, i-a nenorocit tinerețea. „Trebuia să semneze o dată pe lună o declarație, atât”, ne lămurește fostul deținut.

Experimentul Pitești i-a arătat lui Petru Cojocaru, la fel ca altor mii de studenți trecuţi prin Fenomenul Piteşti, că omul poate avea limite ale rezistenței.

Un experiment cumplit – cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane, dacă ar fi să-i dăm crezare rusului Alexandr Soljenițîn – care a reconfirmat, în fond, ceea ce se știe din vechime despre om: că poate fi cea mai josnică bestie, dar și făptura capabilă să se înalţe miraculos, revenindu-și chiar și din cele mai negre experiențe.

Și, mai presus de toate, că-i o mare minciună comunistă afirmaţia că omul n-ar fi important, colectivismul fiind, chipurile, idealul umanist suprem.

Asta se încercase, probabil, prin „Experiment”: ştergerea umanităţii din individ, robotizarea şi transformarea lui într-un element docil al colectivismului, adică în Omul Nou mult-visat de bolşevici.

Omul Petru Cojocaru are 92 de ani și încă mai poate povesti despre Iad și salvarea din el…


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

2 Răspunsuri “Experimentul Piteşti e încă viu în memoria unui timişorean! (V)

  1. Multa stima, domnule Cojocaru !

    Sunteti cu adevarat un OM deosebit, iar marturia dumneavoastra ca a tuturor OAMENILOR care au trait astfel de experiente crunte, sunt pentru noi , sau mai precis, pentru mine care doar am auzit de atrocitatile de care sunt capabili comunistii, o lumina deosebita care sa ne deschida ochii mai bine si mai clar, sa alegem sa traim demn si respectand si promovand adevaratele valori daruite omului de Dumnezeu.

    Va doresc din inima multa, multa sanatate si puterea de a spune adevarul cu multa demnitate asa cum vad bine ca o faceti !!!

  2. Multa sanatate, domnule Cojocaru! Multumesc pentru impartasirea experientei de viata, probabil e dureros sa va amintiti, dar nu trebuie sa uitam niciodata unde poate duce fanatismul unor oameni si credinta oarba in idei absurde si straine de aspiratiile individuale!

Lasă un răspuns