Dimensiunea unei tragedii

În cea mai neagră noapte a istoriei recente, de 17/18 iunie 1951, de Rusalii, din 297 de localități din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, situate pe o fâșie de 25 de kilometri de la granița cu Iugoslavia lui Tito, au fost dislocate peste 44.000 de persoane, în total 12.791 de familii.

Deportații cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu pentru aproape cinci ani, în 18 localități nou-înființate în plin câmp, au fost români bănăţeni, basarabeni şi bucovineni refugiaţi, sârbi, macedoneni, bulgari, germani, maghiari, turci şi alţi minoritari. Au rămas în pământul Bărăganului, în morminte fără cruci, peste 1.700 de persoane, dintre care mai mult de 170 de copii.

Aproape 100 de mărturii despre istoria omisă

Un lăstar, dacă-l scoți din solul său, îi tai rădăcinile și crenguțele, și-l duci într-un alt loc, mult mai neprietenos, mai arid, va suferi o vreme, apoi va încerca să supraviețuiască, pentru că așa e viața – merge mai departe. Un pom bătrân însă, dacă îl smulgi din pământul său, se ofilește și moare, oricât de mult l-ai uda și… i-ai prelucra texte de propagandă. Așa s-a întâmplat și cu mulți dintre cei care au trăit drama deportării în Bărăgan (1951-1956). Cu prilejul documentării celor două cărți despre Gulagul Bărăganului, pe care le-am scris pe parcursul anilor 2014 și 2015, am putut cunoaște itinerarii de viață și destine marcate de acest moment nedrept al istoriei postbelice.

Din convorbirile avute cu aproape o sută de martori ai deportării, unii copii sau tineri, prea puțini maturi atunci, am putut reface un desfășurător al evenimentelor, derulate aproape la fel pentru toți, indiferent de locul de unde au fost ridicați pentru a fi duși cu trenuri de marfă într-una dintre localitățile nou-înființate, în fapt niște sate de țăruși, trasate în câmpuri cultivate cu diverse culturi. Deși m-am născut în Bărăgan, nu am călcat prin praful lui, desculț printre ciulini, așa cum au făcut-o eroii celor două cărți. Mărturisesc că am aflat despre acesta prima dată de la familia mea, abia apoi de la scriitorul Panait Istrati, ale cărui scrieri m-au fascinat.

Ascultându-i pe cei care au făcut un exercițiu de memorie despre copilăria și tinerețea lor, după ce s-au scurs 65 de ani – timpul estompează durerea, suferința, nedreptatea și detaliile vieții trăite în privațiuni –, am aflat că ciulinii Bărăganului se mai numesc și vălătuci, cotirlici sau târtani, iar acest lucru a devenit important pentru mine. De asemenea, grație arhivei unui deportat, fotograf amator, îl numesc aici pe basarabeanul Tucicovschi, am putut reface, moment cu moment, din imaginile-document, povestea trăită și de familia mea.

Când ai mei au revenit în Banat, au adus cu ei din Bărăgan doar două fotografii. Prima era „de la biserică”, în fapt o casă acoperită cu stuf, căci, la Olaru, satul de deportați, nu a existat biserică; a doua, cu mine la câteva luni, în cărucior. Acum am aflat despre altarul improvizat în casa unui preot deportat.

Vlăstarii aceia dislocați din solul Banatului și duși în pustia Bărăganului și-ar fi dorit poate să poarte și ei cravată roșie de pionier, la fel ca și colegii lor de la școlile din satele în care s-au întors, după cinci ani de pribegie, dar nu s-a putut imediat.

Apoi, acei copii ar fi vrut să-și continuie studiile, dar au fost stigmatizați cu stampila domiciliului obligatoriu, iar locul lor, de aceea, era la holdă, nu la școală. Dacă au fost, totuși, lăsați să învețe, o puteau face doar la fără frecvență.

S-au scris numeroase cărți care redau firul deportării, mărturii ale dislocaților și documente ale autorităților comuniste, iar mai mulți deportați și-au povestit, în alte volume, povestea trăită de ei. Prea puține lucrări însă s-au ocupat de ceea ce a urmat după deportare. Tocmai acest lucru mi-am propus, prin cele două cărți scrise, să urmăresc cum destinul acestor supraviețuitori a fost modificat de vremuri și de istoria nedreaptă. Unii dintre copiii și tinerii deportați au reușit în carieră și în viață, căci timpul petrecut, în lagărele semideschise, care au fost satele dislocaților – spun ei – i-a călit. Alții… s-au resemnat.

Cine citește poveștile de viață ale deportaților află istoria adevărată a românilor în timpul comunismului, iar aceasta, de atâtea ori, este tristă și terifiantă. La școală, la un sfert de veac de democrație, nu se învață nici un rând despre tragedia miilor de bănățeni de toate etniile, a refugiaților din Basarabia și Bucovina de Nord ori din țări din Balcani, deportați în Bărăgan. De aceea, câtă vreme martorii vor mai exista, ei trebuie să povestească, iar povestea lor să se facă auzită, tocmai pentru ca să luăm aminte și ororile regimului comunist să nu se mai repete.


DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns