
Cuza Vodă și Statul Român modern
Se împlinesc 164 de ani de la actul de întemeiere a Statului Român modern – Unirea Principatelor Române, moment istoric pe care tradiţia populară avea să-l păstreze în amintirea colectivă drept “Unirea lui Cuza”.
De fapt, unirea nu era a lui Cuza, ci – cum avea s-o spună, chiar în epocă, unul din marii oameni de stat români ai veacului XIX, Mihail Kogălniceanu – a întregii naţiuni.
Dar Alexandru Ioan Cuza a înțeles atunci, când a fost nevoie, să se pună în slujba acestui ideal și a făcut-o exemplar, astfel încât posteritatea l-a recunoscut ca simbol al Unirii și i-a dat onorurile meritate unui părinte fondator.
CITEȘTE ȘI: Lucrează în Timișoara, dar și-a cumpărat casă cu 5.000 de euro în Ungaria. Are utilităţile trase şi 4.000 mp de teren. Noul trend presupune să urmăreşti anunţurile şi să găseşti chilipiruri
Ce a fost, efectiv, Cuza în istoria noastră politică, dincolo de ceea ce credem că știm despre el?
Un șef de stat, desigur, dar unul ales – într-o societate care, până la el, nu cunoscuse principiul alegerii domnitorilor
Până la el, principiul guvernării era cel al cuceririi tronului, al transferului acestuia pe cale dinastică, al numirii domnului de către o putere străină sau al confirmării sale de către o grupare foarte restrânsă de aristocrați.
I s-a spus, în timpul mandatului, principe și Vodă, dar Cuza nu provenea dintr-o casă princiară și nu-și manifesta dorința (nici n-ar fi fost lăsat de propria camarilă) de a fonda vreo dinastie regală. De altfel, țările care se uniseră sub domnia sa nu avuseseră regi.
După cum n-au avut nici președinți, deși mulți cercetători ai instituțiilor fundamentale văd în aparatul constituit în jurul său, cu just temei, germenele unei președinții de tip republican.
I se mai spunea și colonel, în virtutea poziției atinse în cariera militară anterioară: un rang militar modest pentru a propulsa un lider la vârful scenei politice, trebuie să recunoaștem, chiar dacă istoria europeană a avut parte și de caporali.
Nu doar titulatura și competențele funcției exercitate au rămas nelămurite pe timpul lui Cuza, ci și modul optim de funcționare, procedurile instituționale.
Se pot găsi, în cei șapte ani de domnie ai liderului Unirii, atribute ale legiuitorului reformator, dar și ale decidentului arbitrar, ale liderului popular și totodată ale tehnocratului care-și limita consultarea la câteva elite netrasparente, ale președintelui-jucător (am zice astăzi), dar și ale demnitarului obedient față de lege, ale șefului de stat suveranist, dar și ale guvernatorului care jongla între Înaltele Porți, ferindu-se să le supere.
În vremea și sub conducerea lui Cuza s-au întemeiat mai toate instituțiile fundamentale ale statului modern, dar s‑a dat și prima lovitură de stat, prin dizolvarea, la 2 mai 1864, a primului Parlament – Adunarea Legiuitoare.
Se oglindesc în toate acestea avatarurile unor începuturi dificile dintr-o epocă dificilă, care au cauze în multiseculara istorie de până atunci și, la rândul lor, devin precondiție a vremurilor următoare.
Dar dincolo de ele rămâne lecția unei condiții umane, pe care oamenii simpli au așteptat‑o și pe care Cuza a știut s-o ofere, chiar cu sacrificul de sine.
“Să dea Dumnezeu să-i meargă Ţării mai bine fără mine decât cu mine” va spune el, după înlăturarea sa de pe tron, de către aceeaşi clasă politică, la 11/23 februarie 1866.
Procedând astfel, Cuza a salvat, de fapt, idealul național, iar în deceniile care au urmat, Unirea cea Mică s-a putut transforma în Unirea cea Mare.