Zeci de medalii – aur, argint și bronz – strânse într-o plasă roșie de zece bani, legată, așteptau nerăbdătoare să ia o gură de aer. Câteva cupe puțin ciupite de vreme doreau să strălucească din nou în lumină. Cărțile, revistele și articolele de ziar tânjeau să fie puțin răvășite pentru că se lipiseră laolaltă. Radu Ana, singurul campion din Nădrag, le-a făcut în această primăvară pe plac…
S-a născut primul
N-a fost cel dintâi la părinți, dar nici cel din urmă. A fost însă primul născut din localitatea natală, în anul 1967.
”Îmi aduc aminte de mine când eram mic și mă doare acest lucru. Am avut o copilărie grea, dar am trecut cu brio”, spune campionul încercând să-și stăpânească plânsul. ”La opt ani, mi-am rupt ambele brațe căzând dintr-un pom. Doctorul n-a putut să mă opereze, pentru că eram prea slab. Mi le-a tras cu mâna și mi le-a pus la loc”, continuă el.
”I-am trântit pe toți!”
”Fratele meu mai mare făcea lupte libere, dar pe mine părinții nu mă lăsau, că avusesem problemele la brațe și eram fragil. Am mers fără știrea lor la sală și… i-am trântit pe toți. Unul singur a încercat să mă pună jos și l-am mușcat de mână! Luca Rădoi își făcea atunci stagiatura de un an în Nădrag și m-a remarcat. El m-a luat la București să mă facă mare”, mărturisește Radu Ana. Și din nou lacrimile îi scaldă fața.
Zece ani și 22 de kilograme
”Mama n-a vrut să mă lase. Plângea. Tata mi-a făcut o valiză ca pentru armată, dar un pic mai mică, din lemn. Urma să ajung la Steaua. Atunci mama a cusut pe fiecare haină inițialele AR cu ață roșie. Antrenorul îi convinsese pe amândoi să mă lase la București să mă facă om. Aveam zece ani și cântăream 22 de kilograme. Eram cât un miel. Am plecat din sărăcie. Când am ajuns am stat la internat în primele șase luni. Eram 40 de inși în cameră. Acolo, însă, aveam mâncare și am ajuns la 26 de kilograme”, spune campionul.
Un titlu național și o cazare mai bună
Prima medalie a intrat repede în palmaresul sportivului timișean. ”După o jumătate de an eram deja campion național la categoria 26 de kilograme și am primit cazare în căminul Clubului Steaua, unde am stat nouă ani alături de Vasile Stângă, Marcel Toader, Anton Netolinschi, Nicu Vlad, Dan Odorhean, Emilian Nicula, Sorin Macovei… Pe mama o vedeam doar în vacanța de vară, timp de trei săptămâni, și uneori de Crăciun. După 17 ani, veneam rar. Eram deja la lotul olimpic. Ajungeam seara, în 24 decembrie, și plecam în 4 ianuarie”, povestește sportivul.
19 ani și jumătate de bătaie
19 ani și jumătate de bătaiePentru ca băiatul din comuna Nădrag să ajungă mare a trebuit să îndure aproape două decenii de bătaie. Și nu doar pe saltea și la antrenamente, ci și față în față cu antrenorul, care, pentru a-l stimula să învețe, îi aplica ma multe… castane.
”În 1986, la mondialele de juniori din RFG, aveam urechile rupte și pline de sânge. Îmi curgeau lacrimile de durere. Am ieșit totuși pe locul al șaptelea. Un an mai târziu, eram campion european în Polonia. La seniori, am cinci titluri de campion național, un argint și două bronzuri, iar de 11 ori am luat aur cu echipa. De două ori am fost campion balcanic și am cucerit un aur la Campionatul Militar din Slovacia. Am o plasă de medalii, dar câte concursuri am pierdut și câtă bătaie am luat! În total, 19 ani și șase luni!”, spune Radu Ana.
Triunghiul Bermudelor și înfometarea
”Primul adversar al unui luptător e cântarul. Pentru fiecare concurs, slăbeam șapte kilograme. Aveam un regim calculat de medici pe calorii. Uneori primeam doar un grătar și multe lichide în 24 de ore. Ziua mi-o începeam cu o oră de înviorare și… două ceaiuri. Urma antrenamentul, de la 10,30 până aproape de 13, iar după-masa, de la 17 la 19. Seara cădeam ca mort în pat. Era o pregătire complexă: fizică, specifică, forță și joc. Piatra de încercare era însă cantonamentul la… Piatra Arsă. Se dădea startul și alergam la Babele, Peștera și înapoi la Piatra Arsă. Peste două ore dura traseul pe care îl numeam Triunghiul Bermudelor, pentru că în fiecare locație ne aștepta un antrenor. Acum nu regret. Am avut tot ce mi-a trebuit. Nu mi-a lipsit nimic. Am văzut lumea. Numai în Mongolia am fost de cinci ori. Totuși, am doar două amintiri frumoase în toată viața – atunci când mi s-au născut băieții”, mărturisește campionul.
Femeile, un adversar de temut
Persoanele de sex frumos au fost cele care l-au pus cu adevărat la podea pe Radu Ana. Așa a ratat participarea la Olimpiada din 1992, iar mai târziu a ieșit din joc. ”Au fost acuzații sexuale la adresa mea când antrenam la lotul olimpic. Atunci, în 2007, am terminat cu tot”, mărturisește Radu Ana, uitându-se pe niște articole mai vechi de ziar, care amintesc de momentul în care după un deceniu de antrenorat s-a oprit.
În sfârșit, alături de părinți
Radu Ana s-a antrenat întreaga viață să primească lovituri și să se ridice. A făcut-o din nou în urmă cu câțiva ani. ”Când m-am întors în 2013, tata avea 75 de ani, iar mama, 71. Venisem în sfârșit acasă și urma să rămân aici”, mărturisește bărbatul.
Radu Ana, pensionar militar și fochist la creșă, este și va rămâne posibil pentru mult timp singurul campion de la Nădrag.
Astazi, Sambata 25.06.2016 ,Radu Ana a plecat spre vesnicii. In dupa masa aceasta, a cazut la o cascada a comunei Nadrag si a murit pe loc . Cel mai mare premiu pe care un om il poate castiga pe acest pamant este iertarea de pacate datorita jertfei Domnului Isus Hristos. Nu stim daca Radu s a increzut in Domnul Isus pe acest pamant. Dar un lucru stim sigur, ca oricine crede in Domnul Isus , chiar daca va muri pe acest pamant, va trai o vesnicie alaturi de Domnul Isus. Sincere pareri de rau familie Ana, Domnul Isus sa i mangaie si sa ne ajute pe toti, sa fim constienti ca suntem niste oameni pacatosi, oameni care avem nevoie de impacarea cu un Dumnezeu Drept si Sfant. In viata aceasta nu conteaza medalilile, nu conteaza milioanele de euro, nu conteaza nici popularitatea oamenilor. In aceasta viata , singurul lucru care ramane vesnic este sufletul omului. Sufletul nostru este vesnic. Chiar daca vrem sa credem , chiar daca nu, sufletul este vesnic. Trupul putrezeste peste ceva timp, medalile si averile se risipesc dupa ceva timp insa sufletul va ramane pentru totdeauna. Ma gandesc cu stupoare la Radu, un om cu care am discutat de atatea ori despre mantuirea sufletului prin credinta in Domnul Isus. Spunea el despre Dumnezeu ca , El este Bun si Dragoste. II spunea ” Bunutzu”. Insa Dumnezeu este Bun, este Dragoste, dar este si Drept si Sfant. Ne a cercetat mult moartea lui Radu. Domnul ne a aratat inca o data cat de trecatori suntem.
Familia va multumeate pt cuvinteke frumoase,din pacate timpul trece iar durerea pt pierderea lui e tot mai mare… Sper ca bunul D-zeu sa-l odihneasca in pace!
Unul din varorile luptelor romanesti am ramas stupefiat cind am auzit ce i s a intimplat , in 19 aug 2016 am fost la cascada Bihar si la coborire am cazut destul de serios imediat mi am adus aminte de ce i s a intimplat lui Radu , nu puteam sa cred ca noi care am facut lupte putem sa ne gasim sfirsitul dintr o simpla neglijenta pt ca nu am pus piciorul unde trebuia ,la Radu a fost tus ,Dumnezeu a avut nevoie de el ,pacat s a pierdut un mare luptator Dumnezeu sa te odihneasca Radule !