Suntem în secolul XXI, dar societatea românească se confruntă, în continuare, cu probleme de mentalitate specifice unor epoci îndepărtate, violența în familie fiind una dintre ele.
Trăim în era internetului, plecăm în concedii în străinătate, purtăm haine de firmă și bem ”fresh”-uri la micul dejun, dar ne certăm ca la ușa cortului și împărțim cu generozitate pumni celor pe care ar trebui să-i iubim.
Deși cazurile de abuzuri ”domestice” sunt multe, despre acest subiect se vorbește mai puțin, poate și pentru că implicarea autorităților este minimă. Cele mai multe dintre victimele violenței în familie sunt femeile și copiii, iar cele mai fecvente astfel de cazuri sunt în mediul rural, acolo unde încă predomină mentalitatea că ”bărbatul are drept de viață și de moarte asupra celorlalți membri ai familiei”.
Surprinzător sau nu, în România zilelor noastre trăiesc oameni care încă mai cred că femeia este supusa bărbatului, iar legea este îngăduitoare atunci când acesta consideră oportun să îi aplice partenerei corecții fizice.
Legea nu a fost însă niciodată de partea agresorilor, dar s-a perpetuat această idee îndeosebi pentru că victimele violențelor în familie nu au beneficiat întotdeauna de sprijinul oamenilor legii.
Există o sumedenie de întâmplări adevărate, povestite de femeile de la țară, bătute de soți, despre umilința la care erau supuse de organele de poliție atunci când le cereau ajutorul.
Unele erau sfătuite să se întoarcă la cel care le maltrata, cu argumentul că astfel de situații se mai întâmplă, altele erau luate în derâdere, iar suferința lor devenea subiect de amuzament.
Educația precară a acestor femei, lipsa de informare și neimplicarea autorităților le-au făcut să creadă că violența casnică nu se pedepsește în nici un fel.
Legea penală nu face însă rabat. Violența fizică exercitată de un soț asupra celuilalt constituie infracțiune și se pedepsește în funcție de numărul de zile de îngrijiri medicale.
Cea mai mică pedeapsă este amenda, însă, în funcție de gravitatea faptei, se poate ajunge și la șapte ani de închisoare. Dincolo de cadrul legal al faptei, multe dintre victime au nevoie de un loc unde să se refugieze până la soluționarea problemei și de consiliere.
În România există foarte puține centre pentru astfel de situații și nici unul în mediul rural. Victime ale violențelor domestice sunt pretutindeni, nu doar la țară, ci și în orașe.
Timișoara are și ea ”necăjiții” ei, însă autoritățile de aici nu prea sunt interesate de acest subiect.
În urbea de pe Bega nu există nici un centru special destinat victimelor violenței domestice.
E mai simplu probabil să plantăm palmieri sau să întocmim proiecte pentru metrouri și aqua-parcuri, decât să-i ajutăm pe oameni să trăiască în liniște.
