Atunci nu am lipsit la întâlnirea cu istoria

Atunci nu am lipsit la întâlnirea cu istoria

Atunci nu am lipsit la întâlnirea cu istoria. Cei 32 de ani scurși de la evenimentele din Decembrie 1989 n-au fost deloc simpli sau confortabili. Trăim astăzi, nu doar calendaristic, într-un alt mileniu, unul care, raportat la realitățile de dinainte de 1989 din țara noastră și de pe întreaga planetă, pare a face parte dintr-un alt univers.

Cu toate acestea, întâmplările petrecute în acel final de an și de epocă rămân, pentru istoria românilor, dar și a multor alți locuitori ai Europei, momentul definitoriu al unei întregi generații.

Ar trebui, după atâta timp, să privim cu detașare evenimentele de acum 32 de ani; omenește, e de înțeles că nu reușim întotdeauna, lucrurile fac parte din biografia noastră și a celor care, rând pe rând, se mută dintre contemporani în amintire. Nici prezentul sau provocările viitorului imediat nu sunt suficient de îngăduitoare cu noi.

Dar atunci când rămânem noi cu noi înșine, când ne putem aminti nu doar faptele, ci și stările, idealurile, naivitățile și mai ales elanul acela imens de solidaritate umană pe care l-am trăit atunci, putem să ne debarasăm de toate încercările de resemnificare și de toate deziluziile ulterioare (cele mai multe dintre ele neavând de altfel legătură cauzală cu întâmplările decembriste) și putem să afirmăm cu convingere că, atunci cel puțin, n-am lipsit de la întâlnirea cu istoria.

Nu este deloc de prisos să repetăm că revoluția care i-a propulsat pe români în mileniul Trei a început la Timișoara, și nici că simbolul Timișoara a reunificat atunci țara. Nu ne putem permite să uităm că schimbările – care au pus capăt unei jumătăți de veac de regimuri dictatoriale – au cerut jertfă de sânge, că era atunci anul internațional Eminescu și noi redescopeream cu mirare stihul poetului ”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”.

Nu avem de ce să dăm uitării faptul că ne-am înfățișat lumii întregi așa cum ne place să ne știm ca neam: blajini, eroici și impredictibili, păstrând mereu măsura umană. Nu avem a ne rușina că ne-am întors cu fața către catedrale, că am repus în drepturi imnul ”Deșteaptă-te, române” sau că am scandat ”Europa”.

Sigur, nu ne vom uita nici iluziile, nu vom trece cu vederea nici dezamăgirile pe care ni le-au adus lunile, anii și deceniile care au venit peste noi – cum nu putem să trecem nici peste împlinirile, deloc puține, din același răstimp istoric, împliniri la care ne-am adus de asemenea contribuția. Toate acestea ne ajută să ni-i amintim pe cei care au fost atunci cu noi și nu mai sunt, toate acestea ne ajută să ne înțelegem prezentul și să ne redescoperim vocația de făuritori ai propriului viitor.

Toate acestea ne dau puterea să rămânem noi înșine. Să ne păstrăm libertatea dinăuntru, izvorul libertății ca oameni și ca țară.


Comentariul dumneavoastră va fi publicat după ce va fi analizat de către un moderator.

DISCLAIMER

Atenţie! Postaţi pe propria răspundere!
Înainte de a posta, citiţi aici regulamentul: Termeni legali şi condiţii.

Lasă un răspuns