Cristina Bălan este una dintre vocile importante ale României, la ora actuală. Însă nu doar vocea este cea care o face remarcată, ci și lupta ei pentru… normalitate.
Mamă de băieți gemeni, Cristina Bălan reușește să împace cele două planuri importante ale vieții sale: cariera și familia.
– Povestește-mi o amintire plăcută care te leagă de Timișoara.
– Am o grămadă. Sunt născută şi crescută aici. Acum, nu ştiu de ce, îmi amintesc de momentul în care am cântat ”Eine kleine Nachtmusik”, cu orchestra, la Operă şi am fost îmbrăcată în rochie de epocă şi cu perucă. Era în timpul liceului. Acum am cântat în faţa Operei şi poate de aceea mi-am adus aminte de acest moment. Este o amintire foarte plăcută şi e legată tot de muzică.
– Cum reușești să împaci cele două planuri, cariera și familia?
– Foarte greu. Eu nu am putut să mă desprind uşor de copii. Nici acum nu pot, în sensul că plec şi nu stau liniştită. După părerea mea (râde, n.r.) eu sunt singura care ştie ce au nevoie copiii, iar atunci când nu mai am control îmi este foarte dificil să nu ştiu câtă apă au băut, cât au mâncat.
– Asta înseamnă că participi la mai puţine concerte?
– Da. Am făcut această alegere pentru a putea funcţiona. Mi-a fost foarte greu să împac aceste aspecte, dar copiii cresc, iar lucrurile se schimbă. În cazul meu a fost şi o situaţie aparte. Am avut o experienţă traumatizantă, naşterea prematură. La spital am fost tratată foarte urât. Nici o proaspătă mămică nu ar trebui să treacă prin aşa ceva, să nu i se permită să îşi atingă copiii, chiar dacă sunt în incubator.
Există spitale care au protocoale de îngrijire a copiilor piele pe piele. E foarte important pentru dezvoltarea neurologică, pentru reglarea temperaturii, a bătăilor inimii. Sunt numai lucruri benefice, iar aici în România ți se interzice ca mamă să îți atingi copiii. Acest lucru a lăsat urme adânci.
Asta se întâmpla în Bucureşti, unde născând prematur nu am avut alături medicul care mi-a supravegheat sarcina, care era în concediu. Am născut cu un doctor de gardă, care s-a purtat foarte urât, agresiv. Nu e posibil să înjuri o femeie care naşte, mai ales prematur, și care a stat în travaliu 24 de ore. Despre lucrurile astea trebuie vorbit. Nu îmi este ruşine, nu am greşit cu nimic. Dacă nu am băgat bani în buzunarul medicilor nu consider că aş fi făcut ceva greşit că nu am oferit o atenţie. Aş dori să se scape de mentalitatea asta. Ştiu că vor mai trece decenii, dar de undeva trebuie să începem. Trebuie să vorbim şi despre lucrurile astea, nu doar de fashion, machiaje şi măşti de ten.
– Cât de greu ai trecut peste această traumă?
– Încă nu am trecut, lucrez la latura emoţională, după lovituri de genul ăsta, după experienţa într-un spital românesc de stat. După experienţa asta, au urmat altele, tot într-un spital românesc de stat, cu medici care atunci când mergeam cu copiii, cu o viroză sau o stomatită, primul lucru pe care îl spuneau era ”Păi au sindrom Down”. OK, dar nu cred că asta este cauza bolii, dar mă rog, dacă trebuie să ne scoateţi ochii de fiecare dată cu chestia asta ”so be it”, cum zice englezul.
– Ce planuri ai?
– Am planuri mari şi frumoase. Să ne regăsim. Avem nevoie să ne regăsim ca persoane. Eu m-am simţit oarecum devalorizată ca persoană. A fost o persoană care atunci când a văzut gemeni a spus, ”A, gemeni cu sindrom Down, păi la mamă a fost defectul”. La nivel mondial nu s-a descoperit cauza.
Nu sunt specialist în sindrom Down, dar mă informez. Sindromul Down nu este o boală, însă poate veni la pachet cu boli. Pe plan profesional sunt puţin în derivă în momentul de faţă pentru că după participarea la ”Vocea României” oamenii au spus: ”O da, păi asta trebuie să interpretezi!”. Am cântat acolo din musical-uri de exemplu. Sunt curioasă unde se cere asta. De exemplu la cea mai recentă piesă a mea, ”Sertar cu amintiri”, am auzit comentarii de genul: ”Domn’le dar ce aşa comercial”. Păi şi eu ce mănânc, din ce trăiesc?
Artiştii trebuie să trăiască din ceea ce fac, nu suntem nişte greieri pierde vară. Mentalitatea conform căreia artiştii care merg şi dau de două ori din gură şi gata, trai pe vătrai, este greșită. Munca e enormă, este tot un antrenament ca la sport. Este un efort foarte, foarte mare. Este ca o meserie.
Acum sunt uşor în derivă, pentru că am piese care nu se difuzează la radio. La posturile de radio din Bucureşti, pentru că din păcate ora exactă se dă din Capitală. Spun ”din păcate” pentru că mi se pare cumva absurd, cât timp aici în vestul ţării avem tot ce ne trebuie, nu înţeleg de ce este totul centralizat acolo şi doar acolo. Ăsta este şi motivul pentru care am plecat acolo, pentru că este mai uşor să fac naveta. Acum am schimbat macazul, mi-a plăcut mie dintotdeauna muzica rock şi am vrut să fiu sinceră cu mine, să fac muzica pe care o simt, dar nu se încurajează diversitatea.
Diversitatea muzicală la noi înseamnă un gen muzical, două cel mult şi atât. Şi atunci, noi ceilalţi ce să facem? Trăim din nunţi, facem cover-uri şi… atât. E destul de absurd. Nu sunt frustrată, am avut piese şi pe radio, ele sunt în continuare, dar văd atâţi oameni talentaţi.
Pe mine mă doare. Sunt multe voci la toate talent-show-urile, oamenii sunt impresionaţi dar acele piese nu le auzi la radio. Mă simt uşor sărăcită.
Eu acopăr o gamă foarte largă de genuri muzicale, de la pop-rock, la dance, am şi piese din sfera foarte comercială care îmi plac. Le găsesc rostul şi lor, dar nu numai. În industria americană, atunci când se decernează premii au şi categorii jazz, alternativ, noi nu avem decât dance, pop, cică rock, pentru că nu prea se face rock, este o zeamă. Dacă cineva vrea să fie difuzat pe radio-uri nu are voie să vocalizeze prea tare, să fie uşor, piesa să aibă trei munte pentru că oboseşte. Unde mai rămâne artistul? Avem nevoie totuşi de artă.
– Cum e revenirea acasă?
– Foarte frumoasă. Timişoara este unul dintre cele mai frumoase oraşe din România. Şi civilizate. Se simte aerul, oamenii, energia lor este diferită, traficul este diferit. Într-o zi de luni, de exemplu, mă simt ca într-o duminică dimineaţa în Bucureşti. Rar aud un claxon aici.
